joi, 19 octombrie 2017

Joi, 26. 10. 2017, vă aștept la Muzeul Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 26 octombrie 2017, orele 18, la Clubul Țăranului, la conferința Biografii fără domiciliu.

 Conferința este susținută de sociologul Ciprian Voicilă, Muzeul Național al Țăranului Român. Intrarea este liberă.

În ultimii doi ani prezența oamenilor străzii a devenit din ce în ce mai pregnantă. Care sunt cauzele care favorizează fenomenul locuirii în stradă? Oare toți oamenii străzii descind din Filantropica: spun o poveste mincinoasă, manipulatoare, în așteptarea unui ajutor material venit din partea noastră, a trecătorilor? Toți oamenii străzii trăiesc din cerșit? Care sunt mecanismele psihologice care îl ajută pe un individ să reziste condițiilor inumane la care îl expune faptul de a fi privat de un adăpost și de o ambianță intimă, personală? Mai păstrează un „boschetar” legătura cu familia? Atitudinea noastră, mefientă sau participativă, influențează în vreun fel șansele unui om de a supraviețui în stradă? „Boschetarii” și „aurolacii” sunt în conflict pentru resurse sau cooperează ca să reziste împreună? Ce face un homeless când e cuprins de plictiseală? Care sunt dificultățile psihologice și sociale cu care se confruntă oamenii străzii când vine vorba de reinserția lor profesională, de readucerea lor de la periferia societății în sânul comunității?

Acestor întrebări le vom căuta răspunsul în cadrul prezentării Biografii fără domiciliu, care va fi însoțită de fotografii, și urmată de materiale video realizate de Asociația Vira.

vineri, 6 octombrie 2017

Sâmbătă, 6. octombrie 2017, de la ora 11.30 se lansează „Cartea cuvintelor dispărute”

Editura Frontiera lansează în cadrul Bookerini - Târg de carte pentru copii o carte specială, scrisă și ilustrată în România: „Cartea cuvintelor dispărute”, semnată de Mircea Stanciu, autor român la debut, și ilustrată de Maria Brudașcă, bine cunoscută ilustratoare și artist vizual. 

 Alcătuită ca o colecție de douăsprezece cuvinte propuse copiilor spre salvare (făgăduință, a cotrobăi, a astâmpăra, snoavă, gogoman, menire, tâlc, a făuri, tihnă, cutezător, nărav și tămăduire), cartea îi invită pe copii să folosească limbajul în mod creativ și conștient. Fiecare cuvânt este însoțit de un text meditativ, care propune diverse piste de sens, dar și de o ilustrație asemănătoare anluminurilor medievale, în care fiecare literă are o poveste și toate literele cuvântului la un loc sunt tot atâtea puncte de pornire spre povești și discuții cu copiii. 

 La lansare vor fi prezenți autorul Mircea Stanciu și ilustratoarea Maria Brudasca, iar copiii vor putea să deseneze propriile litere și cuvinte, sub inspirația cărții. Participarea la atelierul de desen este în limita a 10 locuri, cu înscriere prealabilă pe adresa office@editurafrontiera.ro.

vineri, 15 septembrie 2017

În căutarea cuvintelor pierdute sau Cartea Cuvintelor bune de transpus în viață

[Dragi părinți, vă îndemn să cumpărați o carte atipică. Prin ce este ea diferită de toate celelalte veți afla din textul de mai jos] 

 Stau în cumpănă, cuprins de nedumerire în fața pătrățoasei cărți care mi-a căzut, pe neașteptate, în mână: ce să fie, ea, oare? Dicționar de cuvinte și expresii de altădată? Un volumaș cu teme creative și exerciții de autocunoaștere? O carte amuzantă? Cum veți vedea la sfârșit, „Cartea cuvintelor dispărute are câte puțin din toate”. Ce se întâmplă atunci când un spirit interdisciplinar - cunoscător profesionist al rădăcinilor neamului românesc, preocupat de domeniul mișcător al științelor sociale, hrănit ani de-a rândul din marile texte ale Tradiției Ortodoxe - se apucă într-o bună zi să scrie o carte pentru copii? Reușește să ne dăruiască o carte mare pentru cei mici. 

Mircea Stanciu a publicat de curând la Editura Frontiera „Cartea cuvintelor dispărute”. S-ar fi putut chema „În căutarea cuvintelor pierdute” fiindcă autorul ei pornește într-o călătorie plină de aventuri, prin care readuce printre noi câteva cuvinte căzute în uitare. Prin ce a reușit să mă cucerească? Prin tema ei inedită. Prin felul în care este făurită. Și, nu în ultimul rând, prin efectele ei fertile, de durată, asupra cititorilor mici și mari. 

  La ce bun să readuci la lumina înțelegerii cuvinte apuse?

Trăim într-o lume săracă în înțelesuri. Cauzele acestei stări de fapt sunt numeroase, foarte variate și nu pot fi reduse doar la una, majoră. Principiul utilitarist care ne guvernează viața cotidiană, mentalitatea consumeristă, efectele noilor tehnologii și a mediilor virtuale asupra realității naturale și sociale, dezinteresul pentru cultura scrisă în favoarea culturii imaginii, neofilia (goana ahtiată pentru nou); modele antitradiționaliste pot fi invocate oricând drept cauze ale procesului de sărăcire a experienței de viață prin folosirea unui număr limitat de cuvinte și expresii. Ești ceea ce vorbești! afirmă autorul în introducere. Și tot el ne avertizează pe noi, cei maturi: „(...) când dispar cuvintele, există pericolul să dispară și oamenii care le folosesc. De pildă, dacă dăm uitării cuvinte ca „de treabă”, „cinstit”, „omenos”, într-o bună zi ne vom trezi că nu vom mai întâlni oameni de treabă, cinstiți și omenoși”. 

 Într-adevăr, relația dintre realitate și cuvinte (limbaj) este complexă și ambivalentă: lumea poate fi cuprinsă, oglindită în cuvinte, dar cuvintele au și o funcție performativă: produc efecte concrete în lumea reală. [Un specialist al raportului dintre cuvinte și lume, John Austin și-a denumit, inspirat, o carte: „Cum să faci lucruri cu vorbe”]. Părintele nostru, Adam, dă nume făpturilor zidite [e un nomotet], aduse la ființă de Dumnezeu. Reprezentanții societăților tradiționale (de la omul antic la țăranul român) credeau în puterea cuvintelor de a transmite esența lucrului sau a ființei pe care o desemnează. Nomen est omen. ...

Diferență fundamentală de mentalitate între ieri și azi, când lexicul nostru de toată vremea pare o trusă cu instrumente, din care pierdem, pe nesimțite, câte unul și încercăm să suplinim lipsa, folosindu-le abuziv pe cele rămase. Ca pe o cheie franceză. Sau când, din comoditate, vorbim ceva în genu, facem ceva în genu. Un gen al tuturor genurilor... fără nicio specie. Tonusul cărții de față este unul tonic-luminos. Nu putem învia oamenii, însă cuvintele da, scrie Mircea Stanciu. Reînviind cuvintele, vom recupera – uzând de lentila fină a înțelesurilor - micile detalii semnificative, ascunse în pliurile realității. 

 Metoda folosită de autor este simplă. Și contagioasă: vom scăpa de „ mica plictiseală care ne cuprinsese” de pe urma sărăcirii lumii noastre „legând unele de altele cuvintele dispărute, în povestiri despre viață. Iar oamenii, reauzindu-le de la voi, vor începe să le folosească și ei. Și folosindu-le, se vor asemăna lor”. Vor întrupa cuvintele. Vor fi martorii lor în oscilanta lume a faptelor. Dacă te-ai hotărât să salvezi cuvinte prețioase, o nouă problemă ți se ivește în cale: pe care anume? Autorul alege 12 cuvinte din miile de cuvinte care sălășluiesc în limba română: făgăduință, snoavă, menire, a cotrobăi, tihnă, gogoman, tămăduire, nărav, cutezător, a astâmpăra, a făuri și tâlc. Alege 12 cuvinte, lăsându-i cititorului libertatea să completeze lista cu propriile sale cuvinte, în care se regăsește și pe care simte imperios nevoia să le retrezească la ființă. Din această pricină, „Cartea cuvintelor dispărute” este una deschisă: plămădită în mintea autorului, se va continua, fără doar și poate, în viețile noastre, ale cititorilor mari sau mici.   

Rolul terapeutic al cărții: povestea poate da un rost vieții

Un alt atuu al ei este stilul empatic: ai sentimentul că te invită permanent să faci schimb de rol cu autorul, să i te substitui. Să intri în povestea celor 12 cuvinte alese și să revii îmbogățit de ele în realitatea vieții tale. Mircea Stanciu ne învață că prin poveste – ordonând în cuvinte alese ceea ce aparent pare dezlânat, haotic, fără de rost - putem fi martorii unei mici minuni: viața noastră va dobândi un sens. Se va rostui. 

Descoperind ideea aceasta, gândul mi-a zburat la un film pe care l-am văzut și răsvăzut de-a lungul vremii: „La vita e bella”. În el, tatăl băiețelului - interpretat cu mult har de Roberto Benigni- transfigurează, pur și simplu, urăciunea atroce a războiului integrând tragicul vieții lor plăpânde într-o poveste duioasă, antrenantă, imprevizibilă, comică pe alocuri. O poveste care cheamă miracolul: tatăl descoperise calea prin care, în final, își va izbăvi de la moarte fiul. 

Gândită ca o carte ilustrată pentru copii, volumul are o importantă dimensiune psihologică: ne ajută să conștientizăm actele de vorbire: „Cartea aceasta vrea un singur lucru: să te inspire. Vrea să te facă mai atent la cuvintele pe care le rostești. Îți propun douăsprezece cuvinte pe care să le salvăm împreună”, scrie autorul ei. 

Pentru a-și atinge ținta (comună), desenele care ilustrează poveștile – zugrăvite de Maria Brudașcă- activează imaginația cititorului: fiecare literă se animă, capătă o viață proprie sub forma unui obiect sau ființe, reale sau fantastice. Și în acest punct, autorul îl atrage meșteșugit pe cititor în jocul său: „Dacă ilustrația te inspiră, ia un caiet nou, cu foaie fină, și rescrie cuvântul așa cum ți se pare mai potrivit. Joacă-te cu literele, caligrafiază, inventează, descoperă sensuri. Caligrafia e o îndeletnicire atât de minunată, că în vechime exista o meserie în sine, aceea de caligraf”. 

 Prins în nada întinsă de autor, nu mă pot abține să nu continuu eu mai departe: exercițiul odată început, cu unul din cele 12 cuvinte salvate de la uitare, poate fi extins, de pildă, cu... inițialele numelui propriu sau, și mai bine, cu inițialele care compun numele ființei pe care o iubești cel mai mult. 

 Cele 12 cuvinte în jurul cărora este construită cartea sunt cuvinte cu greutate: te feresc de ispita de a privi frivol ce ți se întâmplă. Fiindcă „făgăduință” transmite mult mai mult decât „promisiune”, una este să îți descoperi „menirea”, alta e să prestezi un simplu job, una este să cauți „tihna”, alta e să te relaxezi. „Gogomanul”/„nătărăul”/„netotul” exprimă mult mai precis varietatea prostiei omenești decât banalul „prost”. „Năravul” sugerează mai mult decât „deprinderea” sau „prostul obicei”, „tămăduirea” mai mult decât simpla „vindecare”. „A nu avea astâmpăr” îl transportă pe cititor cu gândul la o destinație mult mai precisă decât expresia „a nu avea răbdare”. „A făuri” parcă nu e totuna cu „a face”. Iar „tâlc” (sau „noimă”, adaug eu) exprimă mult mai mult decât „sens” sau „semnificație”. Orice basm clasic sau poveste reușită conține ceva inițiatic. „Cartea cuvintelor dispărute” nu se abate de la regula de aur: cititorul mic sau mare care a parcurs cu spor cele 12 capitole, la sfârșitul aventurii are ocazia să fie admis în clubul select al cunoscătorilor de cuvinte dispărute. Regulile (jucăușe) de admitere le veți găsi la sfârșitul ei. 

Când poveștile din cărți merg mână-n mână cu cele din viață

Într-o carte vie ca aceasta nu puteau lipsi întâmplările pescuite din viață. Vă veți întâlni, așadar, cu povestea pilduitoare a Președintelui, un adolescent care s-a jucat - pe cont propriu -cu soarta. Și veți afla cum a îmblânzit fierul Zoe, fata cu ochi albaștri dimineața și verzui la ceas de seară. 

O carte a cărților fondatoare

Pentru cine o va citi atent, cartea conține bucurii ascunse: trimiteri discrete la parabolele Sfintei Scripturi, la basmul ființei românești - „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, la tainele revelației naturale, la peripețiile lui Nastratin, la basmele lui Ispirescu sau la proverbele strămoșești. 

Cuvinte potrivite pentru o lume complexă 

 La final, îi las cititorului (mare-mic, părinte-copil) privilegiul să descopere: prin ce diferă o promisiune de o făgăduință și ce să faci ca să-ți îndeplinești făgăduința; cum poți cotrobăi cu spor în tine însuți; cum, privind dintr-o altă perspectivă, mai înaltă, îți poți găsi menirea; cum, prin tihnă, te poți afunda în tăcere; cum poți gusta o snoavă și prin ce diferă ea de simpla bătaie de joc; cum să te păzești de gogomanii care îți amărăsc viața; ce să faci să nu te nărăvești- căci ”năravul din fire n-are lecuire”; cum să discerni între cutezanța cea bună și cutezanța cea rea; cum poți răzbi într-o situație aparent fără ieșire, făcând un gest de cutezanță; cum poate fi astâmpărată foamea de lectură, devorând o „carte a cuvintelor bune de mâncat” (Rubem Alves). 

Aștept cu viu interes viitoarele provocări livrești pe care, neîndoios, ni le va lansa Mircea Stanciu. Spre bucuria inimilor noastre și luminarea înțelesurilor, a noimelor prin care viețuim. Și mai cu seamă, supraviețuim. (Ciprian Voicilă)

joi, 7 septembrie 2017

Sutton, Wall Street și Revoluția Bolșevică

[Vă puteți comanda cartea aici.] Crezul lui Antony Sutton: Bătălia pentru adevăr nu poate fi câștigată decât prin fapte.

luni, 28 august 2017

Sorin Dumitrescu: La funerariile lui Marius Caraman

Cu toate că o avarie fizică m-ar fi făcut momentan indisponibil, am socotit acest eveniment sumbru de astăzi ca fiind plin de semnificație și ieșit din comun, meritând prezența noastră întreagă. Așa cum am scris și pe coroană, acum întreaga Fundație Anastasia este în doliu și tot în doliu întreg și Muzeul Țăranului Român - cele două instituții ale culturii spirituale românești, cărora Marius Caraman le-a asigurat pentru destulă vreme memoria! Sicriul în jurul căruia ne-am strâns cuprinde trupul îngrozitor devastat de boală, altădată aproape de nevăzut cu ochiul liber, al prietenului nostru Marius, al artistului și profesionistului de excepție care m-ai bine de un sfert de secol, în tăcere și fără emfază, a creat cu probitate exemplară documentele vizuale care atestă în detaliu și în ansamblu binecunoscuta activitate a celor două instituții pomenite mai sus. Cine este de fapt persoana căreia îi datorăm aceste bunătăți publice? Într-ascuns, nimeni altcineva decât unul din miile de români ai Pieții Universității! Printre minunatele articole apărute cu prilejul pierderii acestui mare artist al imaginii, există unul care lansează o intuiție de zile mari : autorul asociază persoana defunctului de astăzi, cu persoana românului get-beget, a adevăratului român, cel mai presus decât toți cei care-și zic români, cu ,,românul Pieții Universității" . Și are dreptate, fiindcă nu poți înțelege taina îndemânării și răbdării lucrării ieșite din mâinile lui Marius Caraman, observă autorul, decât ca rod secret al unor întreprinderi publice aflate sub semnul acelui entuziasm teribil, greu repetabil al Pieții Universității. Un elan lăuntric care, de altfel, s-a răspândit și care a „molipsit” benefic și alte neamuri. Elan sublim de care astăzi nu se mai vorbește!? Mă înclin dinaintea rămășițelor muceniciei albe a lui Marius Caraman. Deoarece cu o certă și veritabilă mucenicie albă avem de a face. Cu o strâmtoare fizică greu de imaginat prin care a trebuit să treacă prietenul nostru. L-am văzut de câteva ori și am stat înfiorat și tăcut lângă el urmărind doar ,tăcerea asurzitoare" a bolii care-l măcina secundă de secundă și aceasta luni de zile la rând! Am încercat să-l fac să comunice, dar invariabil mi-a răspuns făcându-și Semnul Crucii! Mi-am dat seama imediat că știa bine de tot ce e cu el și că răul extrem care-l măcina nu reușea să-i învingă credința. Nici acum, când se află dinaintea noastră ca mort învins, nu-i câtuși de puțin învins! Biserica ne transmite prin ce trec morții în asemenea împrejurări : „....iată zac, iubiții mei frați, în mijlocul tuturor, amuțit și fără glas ; gura a tăcut, limba a încetat și buzele s-au lipit ; mâinile și picioarele s-au legat, chipul s-a schimbat, ochii s-au stins și nu văd pe cei ce plâng ; auzul nu primește strigarea celor ce se tânguiesc, nările nu simt mireasma tămâiei dar dragostea adevărată niciodată nu moare”.(PANIHIDA/,,Înmormântarea preoților și diaconilor”). Prin urmare, între noi și plângerea noastră și omul din sicriu toate releele comunicării pământești, fizice, sunt blocate și rupte. Unul singur rezistă fără a putea fi anulat și învins de moarte: dragostea. Dragostea dintre noi niciodată nu moare! - zice Apostolul. Noi, cei strânși acum și aici, prin dragoste comunicăm cu el și împiedicăm ca nu cumva uriașa singurătate a morții să arunce în deznădejde mortul. Tot dragostea noastră îi ține și lui trează bruma de dragoste învietoare, din care va învia când va fi vremea! Dumnezeu să-i ierte toate și să-l odihnească pe dragul nostru Marius Caraman! (Sorin Dumitrescu)

Picătura de carte - Ciprian Voicilă, „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, Editura Martor, Bucureşti, 2016, 265 pg.

[Articol preluat de aici] Un încântător psiholog şi sociolog al culturii urban-ruralului românesc, Ciprian Voicilă, ne propune un excelent excurs prin iconologia lumii. După câteva lucrări devenite deja brand jurnalistic- personal - am învăţat mult din Arca lui Noe- de la neolitic la Coca Cola (Ars Docendi, 2002), Cartea cu bunici (Humanitas, 2007) sau Îngeri, zmei şi joimăriţe (Humanitas, 2008)- autorul nostru ne propune un experiment inedit: Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu (Ed. Martor, 2016, 265 pg.). Autorul consemnează: „Dacă vom sonda puţin în propria conştiinţa, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezenţa unui homeless este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează şi care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din confortul unei iluzii personale. Conştientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră- a riscului, a concurenţei- nenorocirea care i s-a întâmplat lui se poate întâmpla oricând şi asupra noastră, distrugându-ne siguranţa, certitudinile, echilibrul interior, reperele în care am crezut. Cartea de faţă încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii, în care homeless-ul, fiinţa condamnată să trăiască (şi de cele mai multe ori să şi moară) acolo, este cel mai calificat să ne iniţieze” (p.8). Pornind de la o cercetare anterioară- asumată editorial în volumul „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016)- specializat în cultura ascultării persoanelor numite „oamenii străzii”, autorul ne pune înainte o sumă de ipostasuri citadine anonime, dar definitorii. Un exerciţiu de stare de vorbă absolut necesar. Veţi cunoaşte oameni, istorii şi zâmbete isteţe, incredibil articulate în zâmbetul mare, mare a lui Dumnezeu. Ion, Verge, Doru, Vasile, Doru, Ionuţ Adrian, Minache, Leon, Vasile, Sandu, Bogdan Florin, Gheorghe, Dan, Lari şi Sorinel sunt numele celor fără de casă dar care, prin Ciprian Voicilă, pot să-şi facă locaş în inima noastră. Lectură obligatorie celor care cred că le ştiu pe toate, lentilă de duh peste o lume incredibil de fragilă.(Pr. Constantin NECULA)