luni, 26 martie 2018

Raluca Prelipceanu: Între clipă și veșnicie

Am coborât aseară de la mânăstire, unde am petrecut câteva zile, înapoi în lumea civilizată a orașului, a betonului, a Iphone-urilor. Bineînțeles, îmi scăpasem telefonul pe jos, ecranul - și așa spart pe când pozam un curcubeu - s-a spart mai rău. Cum era să trăiesc deconectată de "lume", lumea virtuală în care trăim, a relațiilor super-flu, în spațiul virtual...

Limbajul s-a trivializat, frazele s-au scurtat, dar am ajuns la un asemenea grad de dependență încât dacă nu îl avem, ne simțim inexistenți, lumea toată s-a prăbușit... nu mai știu ce face Franța, America etc. Am fost la mai multe service-uri și am dat o gramadă de bani numai ca să salvez datele din el... Evident, e chiar mai important decât mâncarea. E beton de beton de spart, pentru că trăim într-o civilizație a superficialului și a vitezei, în care un aparat nu trebuie să țină mai mult de un an. Oricum, între timp se inventează un model mai nou, mai performant și cel vechi devine desuet. Așa că nu are rost să mai investim suflet în ceea ce facem și nici măcar atenție; e de ajuns să facem ceva de mântuială care se strică rapid, cu durată de viață scurtă.

Și a noastră s-a scurtat. Am început să facem scurtcircuit, ca și aparatele, accidentele cardiovasculare, cancerele sunt la ordinea zilei. Ni s-a scurtat durata de viață. De ce ? De la viteza vieții noastre pe care o numim stres, dar, de fapt, e goana noastră pentru aici și acum, pentru a avea și nu pentru a fi... Mă definește ceea ce am și nu ce sunt. Și atunci când mă definește ceea ce sunt, înseamnă statutul social și nu calitatea de om și deci goana pentru a câștiga aprecierea celorlalți, cât mai multe like-uri la postări. Așa sunt și relațiile între noi: superfluide, rapide, virtuale, lipsite de emoție și conținut. Reci și calculate, trăite în grabă, într-o clipă, pentru că ne e frică să trăim mai mult, ne ascundem în spatele unui ecran. Trăim, în același timp, foarte mult și foarte puțin. Trăim mult, în sensul că avem foarte multe relații în același timp, pe tot globul, dar relațiile acestea sunt mult mai superficiale și lipsite de profunzime.

Până și copiii sunt crescuți pe Internet astăzi - online de la distanță - de către părinții plecați pentru un trai mai bun, mai multe bunuri materiale. Copiii aceștia primesc de la părinți bunuri materiale, telefoane de ultimă generație etc., dar nu și dragoste. Au bunuri materiale, dar sunt lipsiți de dragoste. Și, neprimind dragoste, mă întreb cum vor putea să o ofere mai târziu... Chiar dacă ea există undeva în sufletul lor, nu vor ști cum să o scoată la suprafață, cum să o facă lucrătoare în viața lor.
Și familiile au devenit superfluide, a crescut rata divorțurilor. Oamenii fug de responsabilități pentru un trai mai ușor, pentru confort. Trăim, așa, înr-o cultură a confortului, a eului gâdilat, băgat bine în păturică și învelit convenabil la căldurică.

Și culmea e că, în ciuda confortului, ni se reduce durata de viață. Tocmai din cauza alergăturii pentru a dobândi confortul. Sau intrăm în depresie, pentru că odată ce am îndepărtat toate responsabilitățile pe plan personal, din viața noastră, și am dobândit confortul după care alergăm, ne dăm,  în fine, seama că este gol de conținut și intrăm într-o criza existențială.
În curând o să ne putem spovedi online, la catolici serviciul e deja disponibil. Pot să îmi construiesc personalitatea, identitiatea online așa cum vreau eu... nici măcar nu trebuie să spun adevărul despre mine, ci ceea ce vreau eu ca celălalt să știe.

Și în mânăstiri a pătruns online-ul. Trebuie să ne adaptăm timpurilor, societății, alftel nu îi putem ajuta pe credincioși. Trăim într-un mediu online. Aici se cască un hău între pustnici și mânăstirile deschise către lume și  misiune. În acestea din urmă nu poți evita online-ul, dacă vrei să îi ajuți pe ceilalți.

Următorul popas: la Kaufland; bineînțeles, este post, dar să nu uităm de pântece, că acela e important. Acum există, așa, o diversitate de mâncăruri de toate tipurile că am putea desființa și postul, aproape.Să îi dăm pântecelui ce i se cuvine și apoi resturile lui Dumnezeu, sufletul e auxiliar... de aceea îl și hrănim cu o hrană duhovnicească de cea mai proastă calitate.
Sufletul românesc a fost amputat și în loc s-au implantat valori străine, dar care nu vorbesc sufletului, implantul nu e asimilat... de aceea e și fals. Filme străine, limbaj străin, concepții străine, melodii străine, străine sufletului meu.

Și totuși ne creștem copiii cu ele. Copilul nu mai știe să se bucure de o frunză, de un copac, o floare, o mâță, o rază de soare, pentru că distracția principală a devenit plimbarea la mall-uri, în spațiile de joacă special amenajate, în timp ce părinții, obosiți de la serviciu, pot discuta lejer cu un prieten la o masă sau o cafenea.

Satele se depopulează, copiii noștri cresc între pereți și betoane, PVC-uri. Ne relaxăm în mall, nu în parc, nu în muzeu, nu la o expoziție. Acolo ne cheltuim banii și timpul pe mărfuri străine, cu distacții surogat și postăm pe internet o imagine cool cu prietenii sau doar un selfie, deh, să știe toată lumea unde am fost, că nu se poate învârti globul, dacă nu știu toți că eu port tricouri străine și mânânc pizza și alte chestii cool...

Trăim într-o lume a amabalajului, o criză a esenței... Totul se petrece la nivel exterior. Accentul este pus pe aparențele exterioare, pe bunurile materiale, dar dincolo de acestea nu vedem nimic, nu căutăm nimic mai mult, nici sufletul, nici sacrul, nici adevărata valoare a lucrului. Trăim trupește, o viață în afara inimii, căci dacă am trăi în inimă, acolo am afla și veșnicia și esența și pe Dumnezeu. Trăim fără inimă...

Ne punem o mască, și nu trăim viața noastră, căutăm cu disperare aprecierea, dragostea, statutul social într-o societate fără statut și fără coloană. Coloana vertrebrală a unei societăți sunt valorile morale și identitare. Ori, noi suntem în criză din acest punct de vedere. Ne mulțumim cu relațiile superficiale, de o noapte sau poate doar ceva mai mult, cu iubirea surogat, cu lucruri care nu au valoare în veșnicie. Ni s-a spus acum mulți ani și ni s-a impus acel motto- Trăiește clipa!-, dar clipa noastră e veșnicia și tot ce facem aici pe pământ e să pierdem veșnicia, îngropându-o în lucruri trecătoare, banale, triviale, supeficiale. Ne pierdem viața și veșnicia, alergând după lucruri pe care le avem un moment, pentru că vrem să le posedăm, să le avem pentru că ele ne definesc. Nici măcar eu nu mai sunt o persoană, ci un obiect. Nu îl iubesc pe celălalt, iubesc ceea ce are celălalt pentru că și acesta e un accesoriu pentru mine. Are frumusețe, siluetă, ținută, are mașină, casă, bani... eu nu îl iubesc pe celălalt, ci prelungirea personalității mele în el. Dacă l-aș iubi l-aș accepta așa cum este, m-aș jertfi.

Iată unde ne duce exacerbarea eului. Ne amăgim, prin faptul că suntem conectați, că suntem importanți, că am făcut ceva în viață. Sună un telefon, bâzâie tableta de mesaje de pe rețelele de socializare, îmi cere șeful să fac nu știu ce. Mă plâng câte am pe cap, dar, de fapt, toată atenția asta îmi place pentru că încep să mă cred Dumnezeu...

Și atunci Dumnezeu, care e smerit, se dă la o parte din viața mea, nu mai are loc de MINE și mă lasă cu tehnologiile care îmi conduc viața, cu iubirile surogat, cu copiii crescuți pe internet, cu o noapte de plăcere, cu bunurile mele materiale pentru care îmi irosesc toată viața ca să le achiziționez și ele durează o zi, după care se sparg. Bunuri de o zi, iubiri de o zi, fericiri de o clipă... iată ce înseamnă pentru noi existența... Suntem bombardați de informații pline de nonsens. News și fake news. Existența se oprește aici și acum, se trăiește aici și acum. Și asta pentru că cineva ne-a mințit, ne-a închis într-o clipă... Și am rămas prizonieri clipei.

Dragostea adevărată înseamnă jertfă pentru celălalt și numai aceasta are valoare în veșnicie. O faptă de milostenie față de aproapele, chiar și făcută într-un gest de superioritate, are valoare în veșnicie ca ceapa aruncată de zgârcit după un sărac, pusă de îngerul său în talerul balanței, la Judecată. Ce îi faceți unuia dintre aceștia mici, Mie îmi faceți, chiar și un gând de milă, de durere pentru aproapele are valoare în veșnicie și poate mântui un suflet.
Eu gândesc că îl ajut pe celălalt și nici că s-ar putea să mă înșel mai tare: pe mine mă ajut... Noi nu ne-am născut pentru o clipă, ne-am născut pentru veșnicie, veșnicie pe care o pierdem pentru o clipă. (Raluca Prelipceanu)

luni, 19 martie 2018

Arghirofilia (iubirea de arginți) și geamăna ei – pleonexia (dorința de a avea bunuri noi, cât mai numeroase)


[Text preluat de la anacronic.ro]
O vorbă de duh a străbunilor noștri zice că „banul e ochiul dracului”. Astăzi ea ne pare cu totul învechită, mai ales că noi ne ghidăm, în viața de zi cu zi, după alte principii. „Maximizarea profitului și diminuarea costurilor”, este doar unul dintre ele, relevant pentru mentalitatea societății în care trăim. Există o întreagă cultură (de dată relativ-recentă, cu rădăcini puternice în psihologia motivațională și în filosofia utilitaristă) care ne învață să tindem întotdeauna spre câștig. Deși, în realitate, fiecare dintre noi, se confruntă, la un moment dat, cu situații existențiale care contrazic, pur și simplu, acest principiu: suferința, singurătatea, înstrăinarea, boala, moartea.
Societățile de consum cultivă în scop mercantil patima pleonexiei: grupuri numeroase de specialiști în marketing și în psihologia consumului caută continuu să creeze – și să satisfacă prin consum – nevoi artificiale.
Dincolo de diferențele majore dintre societățile tradiționale și societățile postmoderne, rămâne, totuși, o întrebare: care este raportarea corectă la bani și la bogăție? Bogăția, în sine, constituie un păcat?
Despre patima lăcomiei de bani și de bunuri materiale ne lămuresc, în primul rând, Sfintele Scripturi. Mântuitorul ne învață: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni. Căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”. (Matei 6, 24). În tâlcuirea sa la Sfânta Evanghelie după Matei, Sfântul Teofilact al Bulgariei spune: „Vezi că este cu neputință ca cel bogat și nedrept să slujească lui Dumnezeu, fiindcă iubirea banilor îl îndepărtează de la Dumnezeu”. (Fericitul Teofilact, Mitropolitul Bulgariei – Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei și Marcu, Editura Lumina lui Hristos, Kiev-Chișinău, 2010, p. 69)
Când tânărul cel bogat – care din tinerețile lui păzise poruncile – pleacă întristat, nefiind în stare să-și vândă averile, să le împartă săracilor și să Îl urmeze pe Domnul, Acesta le spune Sfinților Apostoli: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila [în alte variante, camila] prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 18, 18-27). De aici înțelegem că nu neapărat bogăția constituie un păcat, ci alipirea sufletului (inimii) de ban și de bunurile materiale.
În plus, cel bogat se îmbogățește, păgubindu-l pe altul, sărăcindu-l.
Patima lăcomiei de bani, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, este stârnită de un demon „cu mii de capete”.
Din viețile sfinților învățăm că este păcat nu doar să ne îmbogățim pe seama altuia, ci și să ne însușim un lucru străin. Avva Agathon mergea odată pe drum, însoțit de ucenicii săi. Unul dintre ei, găsind un lemn pe jos, îi spuse bătrânului: „Părinte, poruncește să-l iau”. Bătrânul îl privi plin de uimire și îl întrebă: „L-ai pus acolo?” Acesta îi răspunse: „Nu!” Atunci îl întrebă cuviosul: „Cum, dar, vrei să iei ceea ce nu ai pus?” (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 32)
Tot din Patericul egiptean aflăm cum l-a tămăduit Cuviosul Antonie cel Mare pe un ucenic ce încă suferea de patima avariției. După ce și-a împărțit averile săracilor, păstrându-și puține pentru sine, s-a îndreptat spre locul în care se nevoia Avva Antonie. Bătrânul i-a dat următoarea ascultare: „De voiești să te faci monah, mergi în satul cutare, cumpără carne și pune-o împrejurul trupului tău gol și apoi vino aici”. Îndeplinind ascultarea, „câinii și păsările îi rupeau trupul”. Apoi i s-a înfățișat bătrânului, care l-a întrebat dacă a făcut cum i-a spus. Fratele i-a arătat trupul sfâșiat, iar Cuviosul i-a spus: „Cei ce se leapădă de lume, dar voiesc să aibă bani, astfel sunt sfâșiați de dracii care-i luptă.” (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 14)
Patima lăcomiei de bani, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, este stârnită de un demon „cu mii de capete”.
Evagrie Ponticul descrie patima arghirofiliei, arătând în ce măsură este îngemănată cu alte patimi – frica de viitor, necredința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mândria: „Iubirea de arginți (phylargyria) sugerează o bătrânețe îndelungată, neputința mâinilor la lucru, înfometările viitoare și bolile care se vor întâmpla, amărăciunile sărăciei și câtă ocară este să primim de la alții cele de care avem nevoie.” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 86) Avarul nu își pune nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, ci caută să se păzească de imprevizibilul viitorului, încrezându-se în banii și averile agonisite. În același timp, gândul că pe viitor va trebui să trăiască din mila semenilor îi ațâță patima trufiei.
Aceleași trăsături ale iubirii de arginți le găsim, în linii generale, și în descrierea pe care i-o face Sfântul Ioan Sinaitul, care îi dedică cea de-a XVI-a treaptă a Scării sale: „Iubirea de argint este închinarea la idoli, fiica necredinței, scuză a bolilor, prezicătoare a bătrâneții, vestitoare a foametei, ghicitoare a secetei. ” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 246)
Lăcomia după bani sau avariția este „rădăcină tuturor relelor” ( 1Tim 6,10). În alt loc, Evagrie scrie: „Cine vrea să reteze patimile, să taie rădăcina; căci dacă iubirea de arginți rămâne, la nimic nu folosește tăierea ramurilor; chiar dacă le tăiem, înfloresc din nou, îndată”. (Avva, Evagrie, ed. cit., p. 86)
Atașamentul irațional față de bani poate fi rădăcină a celorlalte patimi (atât a celor trupești – lăcomia pântecelui, desfrânarea -, cât și a celor de natură spirituală – slava deșartă, mândria) și în sensul că omul pătimaș are continuu nevoie de bani pentru a și le satisface. Iubirea de bani și de bunuri materiale este expresia evidentă a iubirii de sine (philautia). Ea este insațiabilă. De aceea Platon îl asemăna pe avar cu bolnavul de hidropizie, care deși are trupul umplut cu apă, suferă de sete; la fel, cel lacom și plin de bani, dorește cu ardoare să îi agonisească.
În alt loc Evagrie surprinde incompatibilitatea fundamentală dintre atașamentul de avuții, ca expresie a iubirii pătimașe de sine, și iubirea de aproapele „Ca viața și moartea să se întâmple deodată aceluiași om nu face parte dintre lucrurile plauzibile; tot din cele cu neputință face parte și ca iubirea milostivă să coexiste în cineva împreună cu avuțiile, căci iubirea desființează nu numai avuțiile, ci și însăși viața noastră trecătoare.” (idem, p. 114)
Arghirofilia este o patimă subtilă, care se poate ascunde în spatele unor părute virtuți, ascunzând, la rândul ei, patima slavei deșarte: „Foarte variat și iscusit în amăgire mi se pare demonul iubirii de arginți: de multe ori când este strâmtorat de renunțarea extremă se preface în econom și iubitor de săraci; primește în chip autentic pe străini care nu sunt încă de față, trimite slujiri altora care sunt lipsiți, vizitează închisorile orașului și-i răscumpără chipurile pe cei ce s-au vândut pe ei înșiși, se alipește de femei bogate și îi arată pe cei care trebuie să fie tratați bine, iar pe alții care au punga plină îi povățuiește să renunțe la ea. Și amăgindu-și astfel puțin câte puțin sufletul îl învăluie în gânduri de iubire de arginți și îl predă demonului slavei deșarte.” (idem, p. 115)
Împotriva demonului înșelător al arghirofiliei ne atenționează și Sfântul Ioan Scărarul: „Nu spune că strângi bani spre a-i da săracilor, deoarece văduva din Evanghelie a cumpărat împărăția cerurilor cu doi bănișori. (…) Iubirea de arginți are ca început falsul pretext de a-i ajuta pe săraci, culmea ei este vrăjmășirea celor lipsiți. Până când n-a strâns bani mulți, avarul se arată milostiv, când însă devine posesorul unor averi mari, își ține mâinile închise” (Ioan Scărarul, op.cit, pp.246-247)
Agoniseala, alipirea minții de bunurile materiale naște grijile. Evagrie atrage atenția într-o altă scriere: „Monahul cu multă agoniseală e o corabie încărcată, ușor scufundată de valuri în furtună; căci așa cum o corabie supraîncărcată e chinuită de fiecare val, tot așa e înecat de griji și cel cu multe agoniseli.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile – Despre cele opt gânduri ale răutății și Replici împotriva lor, Editura Deisis, 2006, p. 78) Sau: „(…) cel cu multă agoniseală e legat de griji cum e legat un câine de lanț. (…) Și atunci când vine moartea, lasă în chip mizerabil cele prezente, își dă sufletul, dar nu-și lasă ochiul de pe lucruri; e târât de ea fără voie ca un sclav fugar; se desparte de trup, dar nu se desprinde de lucruri, întrucât patima îl stăpânește mai mult decât cele care-l târăsc (spre moarte).” (idem, pp. 79-80).
În lumina acestui fragment, înțelegem mai bine următoarea întâmplare din Patericul egiptean: „Se spunea iarăși despre avva Ammoi că a fost bolnav pe pat mulți ani, dar niciodată n-a lăsat gândul său să ia aminte la chilia cea dinăuntru, să vadă ce are. Că multe îi aduceau lui pentru boală. Și când intra și ieșea Ioan, ucenicul lui, el își închidea ochii, ca să nu vadă ce face, căci îl știa că este călugăr credincios.” (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014)
Foloasele duhovnicești pe care le aduce înfrângerea patimilor arghirofiliei și pleonexiei
Cel ce cultivă neagoniseala poate ajunge la măsura rugăciunii curate: „Monahul lipsit de agoniseli e un atlet care nu poate fi cuprins de mijloc și un alergător ușor care ajunge repede „la cununa de sus” (Flp 3,14)”. (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos), ed.cit., p. 115) În altă parte, Evagrie exprimă aceeași idee, uzând de o imagine și mai frumoasă: „Monahul lipsit de agoniseală e vultur ce zboară în înalt: coboară pentru hrană numai când îl silește nevoia.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurileed. cit., p. 79)
Sfântul Ioan Scărarul arată că cel ce a învins patima iubirii de bani și avuții s-a eliberat din înlănțuirea grijilor și a dobândit rugăciunea curată, dar și dragostea: „Cel care a biruit această patimă a tăiat legătura grijilor (care-l țintuiau în această lume); cel care însă este legat de dânsa, nu va putea aduce niciodată lui Dumnezeu o rugăciune curată”. (…) Cel ce a biruit și în cea de a șaisprezecea luptă, sau a dobândit iubirea, sau a tăiat grijile (deșarte)”. (Ioan Scărarul, ed. cit., pp. 246-247)
Remedii duhovnicești împotriva iubirii pătimașe de bani și avuții
Evagrie consideră că virtutea care i se opune nu este sărăcia, ci neagonisirea (aktemosyne), faptul de a nu fi atașat de posesiunile materiale, starea lăuntrică de detașare de ele.
Rezumând învățătura Sfântului Ioan Casian, Înaltpreasfințitul HIerotheos Vlachos scrie că „ iubirea de argint se tămăduiește prin lepădarea de avuții și prin sărăcia cea de bunăvoie, după cum ne învață Scripturile și Sfinții Părinți.” (Mitropolit Hierotheos Vlachos – Psihoterapia Ortodoxă -Știința Sfinților Părinți, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 335)
Sfinții stareți de la Mănăstirea Optina ne îndeamnă să facem milostenie cu banii care ne prisosesc. Acesta este sfatul pe care îl întâlnim adesea în scrierile ascetice: patima atașamentului de bani și bunuri materiale se vindecă, exersându-ne în actul de a da din ceea ce avem, din ceea ce ne prisosește, celor ce se găsesc în lipsuri și nevoi. Astfel, Cuviosul Macarie de la Optina își sfătuia un ucenic: „Dacă vei controla tu banii, iar nu banii te vor controla pe tine, atunci conștiința nu va putea să te mustre pentru faptul că ai bogăție pieritoare”. (Filocalia de la Optina- Învățături de suflet folositoare ale cuvioșilor bătrâni de la Optina, vol. 1, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 144) Aceeași povață o găsim la Starețul Antonie ( „Dacă vei avea bani în plus, să dai milostenie”) și la Cuviosul Anatolie ( „Despre banii de care mi-ai scris, să cumperi ceea ce e de trebuință, iar ce-ți rămâne să-i dai”) (ibid.) (Ciprian Voicilă)

marți, 6 martie 2018

Raluca Prelipceanu: Sub crucea lui Ioan, noul mărturisitor al lui Hristos


Crucea este un simbol străvechi, precreștin, cosmogonic, care a fost îndumnezeit prin jertfa lui Hristos. Conform tradiției, lemnul din care s-a făcut crucea pe care a fost răstignit Hristos este chiar lemnul pomului cunoștinței binelui și răului al cărui fruct i-a dus la pierzare pe Adam și Eva, când au mâncat din el în rai. 
Iată că acum pe lemnul acesta este răstignit Hristos. În același timp, lemnul acesta este copacul vieții pentru că pe el stă țintuită viața cea veșnică. Prin cruce, Hristos biruiește diavolul, îndumnezeiește lemnul prin care păcatul intrase în lume, stropindu-l cu scump sângele Său. De aici și crucea ca simbol și armă de biruință asupra răului. Deci, iată crucea este pomul din care izvorăște viața cea veșnică pentru că numai prin jertfa lui Hristos avem noi acces la viața venșică. Arborele vieții veșnice este Hrisots, iar mlădițele sale sunt credincioșii, născuți din jertfa sa pe arborele crucii. Iată ,Hristos și crucea devin una pentru a da naștere poporului binecredincios. Prin Hristos, arborele cunoștinței binelui și răului se trasformă în arborele vieții veșnice. Fără cruce nu ar fi fost posibilă mântuirea, fără jertfă în viața noastră, mântuirea nu este posibilă. De aceea, crucea în sens metaforic înseamnă și drumul nostru către mântuire, jertfa și suferința pe care trebuie să o îndurăm ca să murim păcatului, să murim omului celui vechi și să înviem întru nădejdea vieții celei veșnice. Singura armă împotriva răului și cea cu care Hristos a biruit iadul este iubirea jertfelnică.
Crucea, însă, nu a fost indurată doar de Hristos, care a murit pe ea, ci și de Fecioara Maria, a cărei cruce a fost tocmai aceea de a-și vedea Fiul murind pe cruce, așa cum i-a prezis proorocița Ana că sabie va trece prin inima ei. Oare ușor i-a fost ca mama să își împartă Fiul cu lumea întreagă, să Îl vadă batjocorit, nedreptățit și răstignit chiar de cei pe care îi ajutase ? Hristos a biruit iadul tocmai prin faptul că și-a acceptat crucea, aceea de a muri nevinovat pe cruce... Dar numai prin jertfa sa neprihănită Hristos a putut birui iadul, a îndumnezeit lemnul crucii care fusese blestemat, căci prin fructul său a intrat în lume păcatul, a făcut posibilă mântuirea, luând asupra Sa păcatele noastre… până atunci toți oamenii drepți sau nedrepți mergeau in iad. Crucea, conform definiției latine și grecești, crux, respectiv stavros, înseamnă un lemn de care spânzurăm ceva. Ori, de data aceasta acel ceva ce a fost spânzurat pe lemn a fost cineva, a fost persoana absolută, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și prin simpla Sa atingere, prin sângele Său care s-a scurs pe cruce, a îndumnezeit lemnul crucii și l-a transformat în armă asupra diavolului. Nimic nu îl poate birui pe diavol decât iubirea jertfelnică. Jertfa este, de fapt, cea care transformă iadul din viața noastră în rai.
Noi, ortodocșii ne însemnăm cu semnul crucii cu credința că aceasta ne va proteja de tot răul, că prin cruce vom birui răul, așa cum l-a biruit Hristos. Primele trei degete sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce celelalte două sunt lipite în palmă. Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane care împărtășesc aceeași natură. Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt, reprezintă dubla natură, umană și divină, a persoanei lui Hristos.
Sfântul Nectarie ne spune că Dumnezeu nu a dat nici unuia dintre noi o cruce mai grea decât o putem duce : Înainte de a-ți trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecțiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce

În 1919, se năștea la Dobrotești, Teleorman, într-o familie de macedoneni Ioan Ianolide. Crucea sa avea să fie cu totul specială, deoarece viața sa avea să fie mucenicie. În 1941, pe când era student la drept va fi acuzat de implicare în Frățiile de cruce legionare și întemnițat. Va petrece 23 de ani în diverse temnițe ale regimului bolșevico-comunist : Aiud, Gherla, Galda de Jos, Pitești, Jilava etc. În închisoarea de la Pitești, cand i s-a confiscat cruciulița îi va spune gardianului : Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”, fapt pentru care va fi bătut și torturat. Într-un târziu va fi eliberat. Găsindu-și logodnica, care îl așteptase vreme de 18 ani, căsătorită cu altcineva, va dori să își petreacă restul zilelor într-o mânăstire, dar până și această dorință îi va fi refuzată. Atunci, se căsătorește și adoptă copilul soției sale. Se stinge de cancer pe 5 februarie 1986, obosit și hăituit de nenumăratele anchete ale securității.

Cu totul minunat este însă modul în care am aflat eu crucea lui Ioan. În copilărie, deasupra patului meu, atârnau o icoană a Preasfintei Treimi, reproducere după icoana lui Rubliov, cunoscută și sub denumirea de „ospitalitatea lui Avraam”, care are și ea o poveste minunată, iar dedesubt o cruce în os sculptată foarte fin, reprezentând răstignirea lui Hristos, iar în colțuri cei patru evangheliști. Practic, am crescut cu ea deasupra capului. La ea mă închinam în fiecare zi, subt ea îmi spuneam zilnic rugăciunile de dimineață și seară și poate și altele pe parcursul zilei, acolo era Hristos și într-o iconiță mică, în care era reprezentat înconjurat de copii, cu care dormeam sub pernă. Acestea erau primele imagini ale lui Hristos pe care le-am cunoscut și cu care am crescut. Proveniența icoanei am aflat-o, dar nu și a crucii și ea mi-a fost descoperită în chip minunat. 
Aveam deja 27 de ani și studiam în Franța, dar în fiecare vară veneam în vacanță la Mânăstirea Tismana. Anul acela, am ajuns chiar înainte de ziua mea, am ajutat la spălat geamurile bisericii, pe care a trebuit să le spăl în trei rânduri, căci eram cam nepricepută, iar a doua zi am primit cadou de la o maică, o rudă mai îndepărtată a tatălui meu, cartea Deținutul profet, cu o frumoasă dedicație. Când am plecat din țară, cartea a rămas pe marginea patului. Mama, ca de obicei, a aranjat lucrurile și a găsit și cartea respectivă; răsfoind-o și-a amintit de cum l-a cunoscut ea pe Ioan Ianolide. Doamna Constanța Ianolide, soția lui Ioan Ianolide era colegă de serviciu și prietenă bună cu bunica mea, astfel încât a venit la nunta părinților mei însoțită de soțul ei care le-a oferit în dar o cruce sculptată de el în os. Mama m-a sunat să îmi spună ce emoție i-a prilejuit cartea respectivă, întrucât părinții mei și-l aminteau ca fiind o persoană foarte distinsă, dar nu aflaseră niciodată care fusese viața lui anterioară.  Pe vremea aceea, domnul Ianolide nu și-a putut permite să povestească adevărul ca să nu le pună în pericol viețile celorlalți. Iată însă că a sosit și momentul adevărului. Era 2009, după 23 de ani de când mărturisitorul Ioan Ianolide părăsise această viață. În timp, aveam să îmi dau seama cât de adevărate erau convingerile exprimate în cartea Deținutul profet, căci cu adevărat profetice sunt cuvintele acestei cărți. Iată cum, în mod minunat, crucea sa și-a făcut cunoscută povestea, crucea celui care indurase 23 de ani în cele mai grele temnițe comuniste… Își pierduse cel mai bun prieten, își pierduse logodnica… Și sunt convinsă că acest lucru a fost înscris în iconomia lui Dumnezeu, ca noi să aflăm și să-i aflăm crucea.

Consider un mare privilegiu de a fi crescut subt crucea dăruită de Ioan Ianolide părinților mei. În viața mea de până acum am putut constata falimentul tuturor ideologiilor transformate de către setea omului de putere în unelte prin care diavolul lucrează și stăpânește lumea aceasta. O singură armă e mai puternică decât toate, sfânta cruce, lemnul îndumnezeit de iubirea jertfelnică a lui Hristos.  Singura armă care Îl poate birui pe Stăpânitorul lumii acesteia și care ne poate asigura mântuirea și înveșnicirea este iubirea jertfelnică a lui Hristos. Îi dau, așadar, întru totul dreptate deținutului profet, cu privirea aceea plină de puritatea cerului lui Hristos, pe care nu i-au putut-o înfrânge nici torționarii comuniști, nici anii grei de detenție, muncă și privațiuni, așa cum l-au cunoscut părinții mei. În sufletul său curățit ca aurul în topitoare se pogorâse tot cerul lui Hristos. Răspândea acea pace care dovedea faptul că își însușise pe deplin conținutul vieții lui Hristos, până a se identifica prin martiriul său cu Cel pentru care pătimise…

Mama mi-a spus despre el atâta : Era altfel decât ceilalți, el nu era din lumea aceasta, chiar dacă trăia în lume.  Avea ceva de dincolo, o pace și o dragoste pe care le răspândea asupra celor din jur, ilustrând cuvintele Sfântului Serafim de Sarov dobândește pacea și mii în jurul tău se vor mântui. Cu siguranță avea rugăciunea inimii. Dar poate mai importante decât darurile făcute părinților mei -crucea, cerceii și o broșă lucrate chiar de el - au fost sfaturile date unei perechi de tineri care își asumaseră crucea căsătoriei: cel mai important pentru o familie este ca în ea să domnească înțelegerea, ca soții să se susțină unul pe celălalt în momentele grele și să se înțeleagă reciproc. O familie se clădește în primul rând pe înțelegerea dintre soți.

Ioan Ianolide este unul dintre cei cărora li se potrivesc cel mai bine acele cuvinte ale Mântuitorului: În lume necazauri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!  Cum ? Prin asumarea suferinţei de dragul lui Hristos și al semenilor, așa cum stă scris și pe crucea sa de la mormânt, de la Cernica: Totul în Hristos. Sfinte noule mucenic, Ioane, roagă-te pentru noi, păcătoșii ! (Raluca Prelipceanu)

luni, 5 martie 2018

Întristarea (lype), o patimă care ne dă de furcă tuturor

 [Text preluat de pe anacronic.ro ]

Societatea de astăzi oferă nenumărate motive de întristare. Scenariile noastre existențiale nu se pot actualiza decât fragmentar, proiecțiile noastre de viitor sunt condamnate să se consume la nivelul reveriilor, nedreptățile sociale capătă, parcă, amploare de la o zi la alta.
Când rostești cuvântul „în-tristare” este ca și cum ai face un salt sau, mai bine zis, ai fi aruncat de o mână invizibilă în teritoriul tristeții și ai rămâne – pentru câtă vreme oare? – captivul ei. Deși „întristare” pare să spună mult mai mult decât „tristețe”, în limbajul nostru cotidian și în viața noastră de zi cu zi „tristețe”, „întristare”, „deprimare” exprimă, cu mici nuanțe contextuale, același sentiment negativ, toxic, de pierdere a sensului vieții, asociat cu dezinteres față de tot ce te înconjoară și cu o scădere drastică a plăcerii de a trăi, a bucuriei de a fi.
M-am referit la cauzele exterioare ale tristeții/întristării. Ea poate fi determinată și de anumite trăsături de personalitate, de un temperament predominant melancolic. În cele ce urmează mă voi apleca doar asupra unui aspect al acestei boli: întristarea ca patimă. Cu alte cuvinte, când anume, în ce condiții putem vorbi de întristare ca patimă? Cum se manifestă și care sunt mijloacele de vindecare pe care ni le pune înainte Predania, Sfânta Tradiție a Bisericii.

Întristarea – gura de leu care te înghite, viermele care îți mănâncă sufletul

Dacă în majoritatea scrierilor ascetice ale Sfinților Părinți întristarea este considerată sinonimă cu akedia (căreia o să-i dedicăm un capitol aparte), în scrierile lui Evagrie Ponticul ea este radiografiată separat. El susține că întristarea se naște fie din nesatisfacerea celorlalte patimi (lăcomia, iubirea de arginți, desfrânarea, slava deșartă etc.) – idee pe care o regăsim și la Aristotel, Stagiritul oferindu-ne chiar un criteriu potrivit căruia putem cunoaște în ce măsură am devenit sau nu virtuoși: „Cine se abține de la plăceri senzuale și găsește bucurie în aceasta este cumpătat, cine însă simte în aceasta neplăcere e desfrânat.” (Etica nicomahică, Editura Antet, p. 39) –, fie din patima furiei (mai precis, din incapacitatea de a duce la capăt planurile de răzbunare pe care le urzește, în minte, omul respectiv. Este de remarcat și rolul pe care îl joacă imaginația și memoria în stârnirea acestei patimi. La o intensitate mult mai scăzută – în raport cu aceea experiată de călugări (anahoreți sau cenobitici), orice creștin resimte lupta cu patima întristării, mai ales când diavolul îi readuce în minte fragmente, mici puzzle-uri viu-colorate dintr-o perioadă a vieții în care acesta se lăsa nestingherit în voia patimilor. Cât de veselă, trepidantă, antrenantă îi era viața atunci și cât de uscăcioasă, posomorâtă și banală îi pare a fi acum!
Evagrie scrie, deci: „Întristarea (lype, în limba greacă) se întâmplă uneori prin privațiunea dorințelor, iar alteori urmează furiei. Prin privațiunea dorințelor se întâmplă astfel: anumite gânduri, luând-o înainte, fac sufletul să-și aducă aminte de casă, de părinți și de viața lui anterioară. Și când văd că acesta nu li se împotrivește, ci le urmează topit și revărsându-se în plăcerile gândirii, punând atunci stăpânire pe el îl cufundă în întristare, întrucât lucrurile de altădată nu mai sunt, nici nu mai pot fi din pricina vieții sale de acum. Și atunci nenorocitul suflet, pe cât s-a topit și revărsat în gândurile dinainte, pe atât e de abătut și uimit pentru cele din urmă” (Avva Evagrie Ponticul, Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 88) Iar în alt loc spune: „Întristarea e o stare abătută a sufletului alcătuită plecând de la gândurile de furie; căci mânia e dorință de răzbunare, iar eșecul răzbunării naște întristarea.”
În viziunea lui Evagrie, există două tipuri de întristare, una păgubitoare, condamnabilă, alta (părerea de rău pentru starea noastră de păcătoșenie) utilă pentru scopul nostru suprem, mântuirea: „Întristarea blamabilă vine din privarea de o plăcere stricăcioasă, iar întristarea lăudabilă vine din privarea de virtuți și de cunoașterea lui Dumnezeu.” (idem, p. 89)
Simbolul patimii întristării (de fapt, al demonului întristării), afirmă Evagrie, este năpârca. În alte locuri, el recurge la alte imagini alegorice: „Întristarea e o gură de leu care-l înghite pe cel întristat” sau: „Vierme al inimii e întristarea și el mănâncă mama (sufletul) care îi dă naștere”. (Avva Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile, Editura Deisis, 2006, p. 87)

 Cum ne putem elibera de sub „tirania tristeții”? (Sfântul Ioan Gură de Aur)

În învățătura ascetică a Sfinților Părinți este recurentă ideea că o patimă se tămăduiește prin virtutea opusă ei. Paladie o spune explicit – „cele contrare se vindecă prin cele contrare”. [Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 65]. Ea era cunoscută în Antichitatea greacă. Aristotel, de pildă, scrie: „(…) vindecarea unui rău, însă, obișnuiește a porni de la contrariul lui”. (Aristotel, Etica nicomahică, Editura Antet, p. 40)
Cine vrea să se păzească de întristare trebuie să facă efortul de a se înfrâna, pe cât posibil: „Cine fuge de toate plăcerile lumești e un turn inaccesibil pentru demonul întristării, fiindcă întristarea e privarea de o plăcere fie prezentă, fie așteptată, și e cu neputință să respingem acest dușman dacă avem un atașament pătimaș față de ceva din cele pământești, căci acela își așterne cursa și lucrează întristarea acolo unde vede că se îndreaptă înclinația noastră.” (Avva Evagrie Ponticul, Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească ed. cit., p. 117)
În alt capăt de învățătură, Evagrie nuanțează legătura puternică dintre întristare și celelalte patimi: „Cine a biruit pofta a biruit patimile, iar cine a biruit patimile nu e stăpânit de întristare. Nu e întristat de lipsa mâncărurilor cel înfrânat, nici cel cuminte când nu-i reușește o nebunie desfrânată, nici cel smerit când e lipsit de o cinste omenească, nici cel neiubitor de arginți când cade în pagubă; fiindcă au depărtat de la ei cu putere pofta acestora. Căci așa cum cel împlătoșat nu primește lovituri, tot așa și cel nepătimitor nu e rănit de întristare.” (idem, pp.117-118)
Pornit pe drumul surghiunului, Sfântul Ioan Gură de Aur o sfătuiește pe ucenica sa, Cuvioasa Olimpiada: „Doamna mea prea iubitoare de Dumnezeu nu te lăsa doborâtă de tirania tristeții (athymias), ci stăpânește cu judecata ta furtuna supărării. Poți să o faci pentru că nu-i mai mare furtuna decât măiestria ta”. Într-o altă scrisoare, îi spune: „Gândeşte-te apoi şi la aceea că toate cele ale vieţii acesteia, şi cele vesele şi cele triste, trec. Da, uşa e strâmtă (Matei 7,4) şi calea îngustă (Matei 7, 13), dar e cale!” (Scrisoarea a treia și a cincea, , în Cuvioasa Olimpiada diaconița – O viață-o prietenie- o corespondență, Editura Deisis, 1997) Când sufletul nostru amenință să se înece în tristețe, cu ultimele resurse interioare putem face efortul să ne gândim că toate ale lumii sunt pieritoare, inclusiv tristețea și nefericirea noastră.
Un alt mijloc de contracarare a tristeții este cultivarea unei stări permanente de bucurie. Părintele Arsenie Papacioc învăța: „Sa fiți veseli. Dragă, eu știi ce vă spun, cu toată siguranța: ori și ori și oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îți creează starea aceasta de agitație, de tristețe, își face cuib satana și-și clocește ouăle; nu mai poți iubi, nu mai poți vedea cu perspicacitate nițel în viitor, cu rațiunea care ți-a dat-o Dumnezeu; nu mai poți, pentru că tu ești trist. Adică nu ești în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteți triști, gândiți-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Și nu acceptați”.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, citându-l pe Sfântul Casian Romanul, ne învață că „întristarea se vindecă numai prin războiul ˂˂împotriva patimilor celor dinăuntru˃˃. Acest lucru se săvârșește în două etape: „Mai întâi trebuie să luptăm ˂˂împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, și să-l alungăm din inima noastră˃˃. Apoi, trebuie să ne deprindem ˂˂numai în acea întristare care se cuprinde în pocăința pentru păcate și e împreunată cu nădejdea cea bună [în Dumnezeu]˃˃. Întristarea pocăinței este întristare duhovnicească: ˂˂Hrănind sufletul, ea e împreunată cu bucuria, de aceea ea face pe om osârduitor și ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul și să rabde toată buna osteneală și zdrobirea, ca una ce e adevărată după Dumnezeu˃˃. (Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă – Știința Sfinților Părinți, Editura Învierea-Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 335-336)

 Alte mijloace de tămăduire a întristării

Psihoterapeutul ortodox Dmitri Avdeev afirmă că întristarea/tristețea este un simptom întâlnit adesea în tabloul clinic al depresiei nevrotice. El consideră că Sfinții Părinți cunoșteau în profunzime această boală sufletească (și duhovnicească), precum și mijloacele de vindecare a ei, doar că o descriau fie ca patimă a trândăviei, fie ca patimă a întristării. Avdeev scrie: „Cu mult înainte de observațiile științifice psihiatrice privitoare la proveniența depresiei nevrotice, Sfinții Părinți au descris foarte exact și corect această boală sufletească, definind-o prin patimile păcătoase ale trândăviei și întristării. Așa încât, în acest caz, diagnosticului medical îi corespunde un „diagnostic” duhovnicesc.” (Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev – Nervozitatea: cauze, manifestări, remedii duhovnicești, Editura Sophia, 2003, p. 63)
Pentru Avdeev, „întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceva pierdut, neîmplinit ș.a.m.d.). (idem, p. 64) Pentru a-i surprinde multiplele fațete, dar și efectele negative profunde pe care această patimă le produce în sufletul celui ce se sârguiește să ducă o viață bineplăcută Domnului, el recurge la autoritatea Sfântului Ignatie Briancianinov, pentru care „întristarea este amărăciunea, tânjala, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduințele lui Dumnezeu, neaducerea de mulțumită lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă, puținătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea pe aproapele, cârtirea, lepădarea de crucea proprie, încercarea de a te pogorâ de pe ea.” (idem, p. 65)
Din această descriere, putem să extragem și să ne apropriem mijloacele complementare de vindecare a întristării: cultivarea smereniei, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor, punerea nădejdii în Dumnezeu, întâmpinarea curajoasă a încercărilor vieții. (Ciprian Voicilă)