luni, 26 februarie 2018

Desfrânarea (porneia) și „șarpele poftei trupești”

[Text preluat de la anacronic.ro]
V-ați întrebat vreodată de ce reclamele la cele mai banale produse (ciocolata, înghețata) abundă în aluzii și simboluri sexuale? Veți găsi un răspuns documentat și amplu în filmul documentar Century Of The Self, regizat de Adam Curtis. Nepotul lui Sigmund Freud, „părintele relaților publice” Edward L. Bernays, a descoperit, pe urmele studiilor întreprinse de ilustrul său unchi, cum poți manipula masele, făcându-le să se comporte irațional prin crearea unei legături între dorințele lor subconștiente (sexuale, de dominație, de parvenire) și produsele comerciale. Lui îi datorăm, în bună măsură, această suprasaturare publicitaro-freudo-sexuală care face ca în zilele noastre limita dintre sexualitatea firească și desfrânare să fie greu de trasat și, mai cu seamă, de dezbătut în spațiul public.
Ne putem întreba, de asemenea, de ce în marile cărți despre lupta ascetică împotriva patimilor descrierea poftei curviei, a condițiilor care o favorizează, precum și a mijloacelor de contracarare a ei ocupă un loc de seamă. Am găsit un răspuns la Sfântul Ioan Scărarul: „(…) demonii, după cum spun unii, de nimic altceva nu se bucură mai mult ca de duhoarea desfrânării și nicio altă patimă nu-i veselește mai mult ca întinarea trupului.” (Ioan Scărarul- Scara Raiului, Editura Învierea, 2007, p. 228)
Patericul egiptean abundă în diverse întâmplări și ziceri de-ale părinților îndumnezeiți, care au ca obiect lupta cu patima desfrânării. Astfel, se povestește despre un bătrân care mergând, a zărit pe lângă drum urme de femeie. A început să le astupe, zicându-și: „Nu cumva să le vadă vreun frate neputincios și, din vederea acestora, să înceapă a-l supăra pe el gândurile și lupta curviei”. (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, 2014, p. 355) În altă parte citim că un frate călătorea împreună cu bătrâna sa mamă. Când au ajuns la un râu, bătrâna neputând trece, fiul și-a înfășurat mai întâi mâinile în haină, apoi a trecut-o râul. Mama s-a l-a întrebat de ce și-a înfășurat mâinile. El i-a răspuns: „Pentru că trupul femeii foc este și din aceasta vine pomenirea altor femei, de aceea am făcut așa, să nu mă ating de trupul tău gol”. ( idem, p.p.366-367)

Ce este și cum ne păgubește patima desfrânării? Un răspuns sintetic formulat de teologul Jean-Claude Larchet

Jean-Claude Larchet definește desfrânarea ca fiind „întrebuințarea patologică pe care omul o dă sexualității sale”. Sexualitatea (atracția senzuală a bărbatului pentru femeie și viceversa) s-a ivit ca o consecință a păcatului protopărinților Adam și Eva. În sprijinul acestei idei există multe mărturii pe care le dau Sfinții Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, scrie: „După călcarea poruncii, după scoaterea din Rai, atunci a luat început unirea trupească dintre Adam și Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau viața îngerească. (…) Deci, la început și dintru început a stăpânit fecioria”.
Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, căsătoria este binecuvântată de Dumnezeu (prima minune pe care o săvârșește Mântuitorul are loc la nunta din Cana Galileii) întrucât prin ea este asigurată continuitatea neamului omenesc. În concluzie, Larchet subliniază că „în cadrul căsătoriei, patima desfrânării nu constă, deci, în folosirea funcției sexuale, ci în folosirea ei în mod necumpătat”. Cât privește această noțiune, ea „nu are un înțeles cantitativ, ci unul calitativ; ea înseamnă aici (…) o rea folosire a acestei funcții, o pervertire a ei, o folosire contrară scopului ei firesc și deci contra naturii și anormală sau, altfel spus, patologică”.
Pentru a înțelege mai bine ideea precedentă trebuie definită mai precis semnificația unirii sexuale în cadrul căsătoriei creștine. Larchet scrie: „Unirea sexuală este în primul rând unul dintre modurile de unire ale bărbatului cu femeia, una dintre manifestările iubirii ce și-o poartă unul altuia, ea exprimă această iubire pe un anumit plan al ființei lor, cel trupesc. Cea dintâi țintă a unirii sexuale este iubirea și multele binefaceri de ordin spiritual pe care omul le poate dobândi prin ea, în sânul căsătoriei binecuvântate și în legătură cu alte moduri de unire conjugală”. Căsătoria creștină are o dimensiune mistică, tainică: „Trebuie totuși să precizăm că iubirea conjugală, în viziunea creștină, este privită ca unire a două persoane –adică a două ființe privite în întregul lor, pe de o parte, și în natura lor spirituală, pe de alta-, în Hristos, în vederea ajungerii în împărăția cerurilor, unire pecetluită în ceea ce privește natura și menirea ei de harul Duhului Sfânt, dat prin taina cununiei”.
Consecințele acestei viziuni sunt extrem de importante: „Această concepție subordonează unirea sexuală, ca și toate celelalte moduri de unire dintre soți, dimensiunii spirituale pe care o au ființa și iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuală să fie precedată în chip ființial de unirea spirituală, cea care îi conferă sens și valoare, numai așa respectându-se finalitatea ei, și cea a naturii ființelor pe care le pune în legătură”.
Relația sexuală al cărei scop este căutarea plăcerii – potrivit învățăturii Sfinților Părinți – devine una pătimașă, carnală (iubirea spirituală este substituită de poftă) și îl desparte pe om de Dumnezeu. Cel înrobit de patima desfrânării ajunge o ființă des-centrată, alienată: nu se mai recunoaște ca chip al lui Dumnezeu, nu mai face efortul să I se asemene; în schimb, își organizează existența în jurul unui alt centru – funcțiile sexuale. Ca în cazul tuturor patimilor, desfrânarea „devine pentru om un absolut, care-l exclude pe Dumnezeu și-I ia locul. Prin desfrânare, omul își face din voluptate un idol”.
Importanța excesivă acordată sexualității provoacă o adevărată dezordine la nivelul structurii personalității umane. Jean-Claude Larchet scrie: „Ordinea facultăților omului este astfel tulburată, și în ființa sa se instaurează un profund dezechilibru, provocat de faptul că mintea, voința și afectivitatea încetează de a mai sta în slujba spiritului și, nemaifiind modelate și ordonate de el, sunt puse în slujba poftei sexuale, mânată de căutarea plăcerii. Omul, stăpânit de instinct, ajunge asemenea animalelor”.
Dimpotrivă, în cadrul căsătoriei creștine modelul unirii dintre soți este legătura dintre Domnul nostru Iisus Hristos și Biserica sa: „Folosită firesc, sfințită prin taina cununiei, integrată și transfigurată în mod spiritual de iubirea dintre soți trăită în Dumnezeu, sexualitatea, ca toate celelalte moduri de unire a lor, devine transparentă față de Dumnezeu și realizează la nivelul ei și în chip analogic o unire asemănătoare celei care există între Hristos și Biserică (cf. Efes.5, 20-32), căpătând un sens mistic (cf. Efes. 5,32)”.
Patima desfrânării este una din expresiile clasice – am putea spune – ale iubirii trupești, egoiste, de sine (filautia): „Ea îl mărginește la sinele egoist pe cel posedat de ea și îl închide cu totul față de ceilalți, împiedicând orice formă de comunicare și schimbul de bogăție ființială, pentru că, stăpânit de ea, pătimașul nu-și urmărește decât propria sa plăcere, nu dăruiește nimic celuilalt, iar de la acela așteaptă să primească numai ce-i cere dorința sa pătimașă”. În acest fel, pătimașul îi reduce pe ceilalți la stadiul de simple obiecte ale dorinței sale insațiabile. (Jean-Claude Larchet- Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2001, p.p. 136-146)
Sfinții Părinți ne învață că patima lăcomiei pântecelui naște patima curviei [idee pe care o în-scenează și Hieronymus Bosch, după cum vedem în tabloul care ilustrează textul de față]. Despre aceasta, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Cel care voiește să înfrângă pe demonul desfrânării, lăsându-se în voia lăcomiei și îmbuibării, este asemenea celui care vrea să stingă focul cu untdelemn”.

Cum pot dobândi oamenii stricăcioși puritatea cea nestricăcioasă?

Sfântul Ioan Sinaitul situează pe treapta a-XV-a a Scării sale virtutea purității celei nestricăcioase. El ne oferă mai multe definiții, pe cât de concise, pe atât de precise. Puritatea (castitatea) sau înfrânarea este „participarea la natura netrupească (îngerească)”, „o admirabilă întrecere între trupul nostru muritor și stricăcios și între cei fără de trupuri”. Pur este „acela care a îndepărtat de la sine iubirea senzuală prin iubirea de Dumnezeu și a stins focul poftelor prin focul nematerialnic.” (ed. cit., p. 224) „Înfrânat este acela care a dobândit o totală indiferență față de trupuri, oricare le-ar fi frumusețea.” Puritatea desăvârșită „constă în aceasta: a avea aceeași atitudine către cele însuflețite ca și către cele neînsuflețite, către cele raționale ca și către cele fără de rațiune.” (ibid.)
Patimile se nasc unele din altele. În funcție de stadiul vieții noastre duhovnicești, la originea desfrânării se găsește o patimă dominantă, diferită de la o persoană la alta: „În general vorbind, ceea ce produce căderea neofiților (începătorilor) este pofta (stomacului), aceea a mijlocașilor este mândria de care, e adevărat, nu sunt scutiți nici cei dintâi, iar aceea a celor ce se apropie de desăvârșire este doar osândirea aproapelui.” (idem, p. 226)
Cel ce a învins patima desfrânării trebuie să recunoască faptul că nu a reușit aceasta prin propriile puteri, ci numai prin harul și ajutorul primit de la Dumnezeu: „Cei care au dobândit puritatea să nu socotească că au câștigat-o prin propriile forțe, căci este un lucru imposibil ca cineva să-și biruiască firea. Când a fost învinsă firea, trebuie să vedem într-aceasta prezența unei puteri mai presus de fire.” (ibid.)
Potrivit învățăturii ascetice a Sfântului Ioan Scărarul, virtutea înfrânării are trei trepte: „Începutul purității este atunci când nu consimți la gândurile necurate și când în timpul somnului apar scurgeri necauzate de imagini tulburătoare. Mijlocul purității (este marcat) de mișcări firești cauzate de îndestularea bucatelor (mâncărurilor), dar neînchipuite cu închipuiri (obscene), și izbăvire de orice scurgeri. Iar sfârșitul este uciderea trupului ( adică indiferență la vederea frumuseții trupești), după ce mai-nainte au murit gândurile. Cu adevărat fericit este acela care a dobândit o desăvârșită nesimțire (insensibilitate) față de orice trup, culoare ori frumusețe”. (idem, p. 224-225)
Sfântul Ioan Scărarul ne așază înaintea ochilor minții armele prin care poate fi anihilată patima curviei, relevând, totodată, care dintre ele este mai eficace: „Cel care se războiește cu acest potrivnic prin sudori și osteneli este asemănător celui ce și-a legat dușmanul cu frânghie slabă. Cel care i se împotrivește cu înfrânare și priveghere este asemenea celui care îl leagă cu lanț de fier. Iar cel care întrebuințează umilința, nemânierea și însetarea împotriva celui ce-l războiește, este asemenea celui care-l ucide și îl ascunde apoi în nisip; prin nisip vei înțelege smerenia, ca unul care nu hrănește pășunea patimilor, ci este pământ gol și cenușă. În trei chipuri poate fi legat tiranul acesta: unii îl leagă prin nevoințe, alții prin smerenie și, în fine, alții prin descoperirea dumnezeiască. Cei dintâi se aseamănă luceafărului de dimineață, cei din rândul al doilea lunei pline, iar cei din rândul al treilea soarelui strălucitor; toți însă au dobândit cetățenia cerului”. (idem, p. 225)
Cel muncit de desfrânare se poate izbăvi printr-o rugăciune simplă izvorâtă din adâncul și durerea inimii: „De aceea retrage-te în grabă, dacă este cu putință, într-un loc puțin cunoscut iar aci ridică, de poți, privirile sufletului spre cer; dacă nu, atunci cel puțin privirile trupului. Întinde-ți mâinile în formă de cruce fără a le mișca, pentru ca prin această închipuire (simbol) să și vezi și să biruiești pe Amalec. Strigă către cel ce te poate mântui, nu prin cuvinte căutate (prețioase, elegante), ci prin vorbe smerite, începând astfel: Miluiește-mă, căci sunt neputincios (Psalmul 6,2). Atunci vei simți puterea Celui Prea Înalt și, prin ajutorul Lui, cel nevăzut, vei alunga în mod nevăzut duhurile cele nevăzute.” (idem, p. 237)
De multe ori demonul curviei se preface că s-a îndepărat de cel care se nevoiește, pentru a-l amăgi că a câștigat lupta: „Vulpea obișnuiește să se prefacă că doarme, iar demonul simulează înfrânarea; aceea spre a amăgi păsările, acesta spre a pierde sufletul”. De aceea nu trebuie să ne punem nădejdea în voința noastră puternică, ci să nădăjduim doar în ajutorul venit de la Domnul nostru Iisus Hristos: „Nu te încrede în trupul tău atâta vreme cât trăiești și nu te baza pe el până ce nu întâlnești pe Hristos. Nu-ți face iluzia că înfrânarea te ferește de cădere, căci acela care a fost aruncat din cer, nici el n-a mâncat.” (idem, pp.225-226) Să nădăjduim în ajutorul Domnului și să i-L cerem: „Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii, recunoscând întru toate neputința proprie și, fără să-ți dai seama, vei primi darul neprihănirii”. (idem, p.226)
Sfântul Ioan Scărarul surprinde viclenia demonului curviei („șarpele poftei trupești”), care adoptă, și astăzi, aceeași strategie îndelung exersată, prin care caută să ne atragă spre păcatul cu fapta. Cei care au căzut în păcate trupești simt o rușine copleșitoare numai la gândul că va trebui să le mărturisească, să le dea în vileag în fața duhovnicului. În special aceștia se pot întări lăuntric citind următoarele: „Vrăjmașul cel fără de omenie și ocrotitorul desfrânării zice că Dumnezeu este iubitor de oameni și mult iertător al patimei acesteia, ca una ce este firească. Dacă luăm bine seama la vicleșugurile demonilor, vom afla că ei (demonii) Îl numesc, după ce a fost săvârșit păcatul, judecător drept și neiertător. Sensul unei asemenea atitudini este următorul: la început ne spune că Dumnezeu este îndurător, pentru a ne îndemna spre desfrânare; după ce am păcătuit însă, ne spune că este nemilostiv pentru a ne prăbuși în deznădejde.” (idem, p. 228)
Evagrie Ponticul descoperă în spatele patimii curviei același demon, care îi războiește mai mult pe creștinii care încearcă să se păzească de ea: „Demonul desfrânării (porneia, în limba greacă veche) ne constrânge să dorim diferite trupuri; mai tare îi atacă pe cei care se înfrânează pentru ca, neizbutind nimic, aceștia să înceteze (înfrânarea); întinându-le sufletul, îi apleacă spre acele lucrări (rușinoase) și îi face să zică și să audă anumite cuvinte, ca și cum însăși realitatea acestora ar fi văzută și de față în chip nemijlocit.” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul(Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.84)
Cine dorește să învingă patima desfrânării trebuie să mănânce și să bea cumpătat, cu măsură: „Pune-ți pe cântar pâinea ta și bea-ți cu măsură apa ta și duhul curviei va fugi de la tine” (idem, p. 112)
Evagrie s-a luptat ani de zile cu demonul curviei. Ucenicul său, Paladie scrie: „Îl tulbura greu demonul curviei, cum ne-a povestit el însuși. Toată noaptea stătea gol într-o cadă cu apă, în vremea iernii, încât îi îngheța trupul” (Într-o notă de subsol părintele Dumitru Stăniloae precizează că „iarna în Egipt nu este, desigur, ca în România. Chiar în sudul Greciei ninge foarte rar și puțin”). (Paladie – Istoria Lausiacă (Lavsaicon); Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 90)
Un fragment din scrierile lui Evagrie arată faptul că părinții din Pustia Egiptului cunoșteau din experiență („din cercare”) existența inconștientului personal (cu mult înainte, deci, de Sigmund Freud și de „revoluția” produsă de el în domeniul psihologiei), precum și manifestările sale prin intermediul viselor. Din punct de vedere duhovnicesc, visele ne arată care sunt patimile de care suferim și ce parte a sufletului nostru (apetentă sau irascibilă) ne-a rămas, încă, nevindecată: „Când demonii se războiesc cu partea poftitoare prin fantasmele din timpul somnului și ne arată întâlniri cu cunoscuți și banchete cu rude, dansuri de femei și toate cele asemănătoare care săvârșesc astfel de pofte, iar noi alergăm spre ele, atunci înseamnă că suntem bolnavi și patima în această parte a sufletului e tare. Și când, iarăși, ne tulbură partea irascibilă, silindu-ne (în vis) să mergem pe căi prăpăstioase și aducând bărbați înarmați și fiare veninoase și carnivore, iar noi ne înfricoșăm de aceste drumuri și fugim urmăriți de aceste animale și acești bărbați, atunci să purtăm grijă de partea irascibilă și, chemând pe Hristos în privegheri, să ne folosim de leacurile zise mai sus.” (Avva Evagrie Ponticul, ed.cit., p. 207) (Ciprian Voicilă)

miercuri, 21 februarie 2018

vineri, 16 februarie 2018

Lăcomia pântecelui (gastrimargia) în societatea de (hiper-) consum

[Text preluat de pe anacronic.ro]
În curând vom trece, din nou, pragul Postului cel Mare. De aceea, pare a fi nimerit să vorbim despre o patimă des întâlnită în zilele noastre: lăcomia pântecelui (în limba greacă, gastrimargia sau gastrimarghia). Sfântul Ioan Maximovici scria la începutul unei predici prilejuită de această perioadă temporală atât de importantă pentru viața creștinilor: „Se deschid ușile pocăinței, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an și de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viața viitoare, iar ca țel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălțare”. (Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, Editura Sophia, 2006, pp. 177-178) Orice suflet care se pocăiește, deci, postește în chip asumat, știind că postul nu este doar o cale de curățire de patimi, ci și una prin care ne gătim sufletul pentru comuniunea veșnică cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Pare anacronic să vorbești despre înfrânare, de idealul unei vieți simple, de efortul de a te limita la satisfacerea nevoilor primare într-o societate de consum, ca aceasta în care trăim ( fie că ne place, fie că nu). În societatea de consum, persoana nu mai este definită în raport cu un sistem de referință metafizic sau religios. Diferența specifică a omului nu mai este formulată în „marele lanț al ființei”. Atribute ca „ființă rațională” sau „ ființă creată după chipul lui Dumnezeu – chip al Chipului” (eikon eikonos) sunt total irelevante, din păcate, pentru societatea de consum. Contează doar rolul nostru de consumatori (preferabil, cât mai fideli și mai fidelizați).

Unii reprezentanți ai științelor sociale, consideră deja depășit conceptul de „societăți de consum”. Sociologul Gilles Lipovetsky vorbește de societăți de hiperconsum, în care un nou tip al consumatorului „se impune ca stăpân al universului”. Un consumator imprevizibil în privința gusturilor, „avid de experiențe emoționale și de un trai mereu mai bun”, preocupat de mărci, „ahtiat după bunăstare materială și confort psihic”. Din punct de vedere spiritual, el este preocupat de „farmaciile fericirii” – acele tehnici care susțin că te conduc negreșit, fără efort și rapid la fericire. În societățile de hiperconsum, fericirea însăși devine un simplu obiect de marketing. (Cf. Gilles Lipovetsky- Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum, Editura Polirom, 2007)



Un periplu prin mall-urile Bucureștiului, în preajma sau în timpul sărbătorilor marcante (de Nașterea sau Învierea Domnului), ne va edifica în privința modului în care omul zilelor noastre a ajuns să asocieze bucuria sărbătorii cu consumul. Ai zice că sentimentul bucuriei trebuie să fie direct proporțional cu cantitatea de bunuri cumpărate/consumate. Tot aici, în spațiile alocate fast-food-ului, vedem deseori mulțimi de oameni ce se succed pe la mese prinși, parcă, într-un joc bulimic, într-o mare crăpelniță.



Idealul unei vieți simple, conformă cu natura

Încă din Antichitatea greacă, idealul unei vieți înțelepte a însemnat, printre altele, debarasarea de orice surplus care ar fi înlănțuit libertatea ființei umane. A fi, cu adevărat liber, însemna să duci o viață cât mai simplă, în acord cu natura. Văzând nenumăratele mărfuri afișate pentru a fi vândute, Socrate își spunea: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!”(Diogenes Laertios – Despre viețile și doctrinele filosofilor, Editura Polirom, 1997, p. 99) Mai târziu, un socratic, Diogene Cinicul (din Sinope), va desăvârși acest model existențial de asceză laică care presupunea să îți domini trupul satisfăcându-i doar acele nevoi stringente, fără de care supraviețuirea ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Potrivit lui Theofrast, „ văzînd un șoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuș, fără să țină seama de întuneric și fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare, Diogene descoperi o ieșire din împrejurările grele în care se afla”. (idem, p.199) Altădată, „văzând cum un copil bea din palmă, își aruncă ulcica din desagă cu cuvintele: ˂˂Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi˃˃. Tot așa, își aruncă blidul după ce văzu un copil care-și spărsese blidul, punând lintea în scobitura unei bucăți de pâine”. (idem, p. 202)

Lăcomia pântecelui este una dintre patimile trupești. Sfântul Ioan Damaschin împarte plăcerile în trupești și sufletești, în funcție de participarea trupului sau a sufletului la ele: „Sufletești sunt acelea care aparțin sufletului în sine, cum este plăcerea spre studiu și spre contemplație. Trupești sunt acelea la care participă și sufletul, și trupul. Pentru aceasta se numesc trupești toate cele care se raportează la hrană, la legăturile trupești și cele asemenea”. El precizează că: „(…) nimeni nu va găsi plăceri proprii numai corpului” (Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, pp. 86-87)

Unii dintre Sfinții Părinți o consideră „maică a tuturor patimilor”, fiindcă din ea se nasc celelalte: desfrânarea (Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Îmbuibarea cu bucate este maica desfrânării”), arghirofilia, mânia, tristețea, akedia, frica, slava deșartă, mânia.

Nouă, (post-) modernilor, ne este, poate, mai la îndemână un alt cuvânt, mult mai des întâlnit decât arhaica sintagmă „lăcomia pântecelui”: bulimie. Această tulburare patologică a comportamentului alimentar se exprimă în forme variate, de la bulimia de stres până la bulimia pe care o manifestă personalitățile borderline.

Când și cum actul de a mânca devine păcat/patimă?

Patima lăcomiei pântecelui este – potrivit definiției date de Jean-Claude Larchet- „o căutare a plăcerii de a mânca, altfel spus ca dorință de a mânca de dragul plăcerii sau, definită în chip negativ, prin raportare la virtutea pe care o neagă, ca neînfrânarea gurii și a pântecelui”. Omul preocupat să consume mâncăruri alese – interesat, deci, de gust, de calitatea mâncării-, dar și cel dornic să mănânce cât mai mult suferă, deopotrivă, de această patimă. „În primul caz- scrie Larchet-, ceea ce se caută mai înainte de orice este plăcerea gurii, a gustului; în cel de-al doilea, plăcerea pântecelui”.

Sfântul Ioan Scărarul surprinde „fariseismul” acestei patimi: „Lăcomia este o fățărnicie a pântecelui care, fiind umplut, strigă că se află în lipsă, iar după ce a mâncat, până e gata să plesnească, declară că-i este foame. Lăcomia este aceea care dă naștere celor mai fantastice meniuri și care izvorăște gusturile cele mai rafinate”. (Sfântul Ioan Scărarul- Scara Raiului, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 217)

Hrana, în sine, nu este rea, ci dorința de a mânca mai mult decât trebuie. Despre această nuanță importantă, Sfantul Grigorie cel Mare scrie: „Păcatul nu stă în hrană, ci în felul cum o primești. De aceea, se poate să mănânci feluri gustoase și gătite cu grijă fără să păcătuiești în vreun fel și să înghiți mâncăruri de rând și să te întinezi cu ele”. Larchet concluzionează: „Patima, deci, își are rădăcina în atitudinea omului față de hrană și de actul hrănirii, mai precis în abaterea acestora de la scopul lor firesc. Căci alimentele i-au fost date omului cu un anume scop, iar a le folosi în alt fel este o perversiune, o rea folosire a lor”.

Desfătarea cu gustul mâncărurilor face ca mintea omului să se abată de la Dumnezeu, să se alipească de plăcerea trupească produsă de hrană, iar sufletul să nu mai tindă spre Creatorul său, precum și spre bucuriile pe care le aduce o viață duhovnicească. Cu alte cuvinte, lăcomia îl separă pe om de Dumnezeu. De aceea Sfântul Apostol Pavel consideră lăcomia ca fiind o formă de idolatrie: lacomii și-au făcut din „pântece dumnezeul lor”.

Creștinul obișnuit rostește o scurtă rugăciune înainte și după masă. Pentru el actul de a mânca devine o (nouă) modalitate de a intra în comuniune cu Dumnezeu, ascultând de povața Sfântului Apostol Pavel –„ori de mâncați, ori de beți…, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”. (I Cor 10, 31) Părintele Jean-Claude Larchet subliniază consecințele mistice, duhovnicești ale acestui obicei cotidian: „Aducând multumire lui Dumnezeu pentru mâncarea pe care Acesta i-o dă, omul se sfințește pe sine și funcțiile trupești legate de actul hrănirii, hrănindu-se astfel nu numai cu pâine, ci cu însuși Dumnezeu, mâncarea devenindu-i un îndoit izvor de viață; în același timp, el sfințește alimentele pe care le primește (l Tim 4, 5) și, prin ele, întregul cosmos, pe care-l unește astfel cu Dumnezeu, așa cum a și voit El dintru început, când l-a făcut pe om”. ( Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2001, pp.129-136)

Această idee o vom regăsi la mulți sfinți. Unul dintre cei mai citați, în acest context, este Cuviosul Antonie cel Mare, care afirmă: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ții trupul în viață, însă fără niciun gând rău”. (Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, vol. 1, Editura Harisma, 1992, p. 25)

Din descrierea pe care o face Evagrie Ponticul patimii lăcomiei, înțelegem că în spatele acestui „gând al răutății” stă pitit, de multe ori, demonul „nebuniei pântecelui dezlănțuit”, cum traduc anumiți interpreți etimologia cuvântului grec „gastrimargie”. Evagrie scrie, subliniind legătura dintre această patimă trupească și altele, de natură predominant spirituală – necredința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubirea de sine și frica: „Gândul lăcomiei pântecelui (gastrimargia) sugerează monahului o cădere rapidă a ascezei lui, zugrăvindu-i stomacul, ficatul, splina, hidropizia, o boală îndelungată, raritatea proviziilor și lipsa medicilor. De multe ori îl face să-și aducă aminte de unii frați care au căzut în aceste suferințe. Iar câteodată îi convinge chiar pe aceia care au suferit aceste lucruri să dea pe la cei ce se înfrânează și să le povestească nenorocirile lor, ca și cum ar fi ajuns așa din pricina ascezei”. ( Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 82)



Remedii împotriva gastrimargiei. Beneficiile izbăvirii de patima lăcomiei pântecelui

Viețile sfinților ne oferă multe soluții practice de războire a patimii lăcomiei. În Patericul egiptean, îl aflăm, de pildă, pe Avva Pior care avea obiceiul să mănânce mergând. Întrebat de ce procedează astfel, cuviosul răspunde: „Nu vreau să am mâncarea ca pe un lucru, ci sub lucru”. Altădată a răspuns: „Vreau ca nici atunci când mănânc să nu simtă sufletul dulceața trupească”. (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, 2014, p. 234)

Evagrie recomandă ca mijloc de combatere a lăcomiei limitarea cantității de hrană și băutură: „Când sufletul nostru dorește diferite mâncăruri, să-și reducă porția de pâine și de apă, ca să fie mulțumitor chiar și pentru o simgură bucătură; căci săturarea poftește diverse feluri de mâncăruri, iar foamea socotește că e o fericire săturarea cu pâine”. (idem, p.110) În paranteză fie spus, această practică de a te ridica de la masă înainte de a te sătura (de a ajunge la sațietate) era cunoscută în rândul țăranilor români de odinioară. În copilăria mea, străbunica se ridica de la masă, respectând această regulă ( pe care, la rândul ei, o moștenise din familie).

Sfântul Ioan Scărarul arată că împotriva gastrimargiei putem lupta gândindu-ne des la propria moarte, la starea noastră de păcătoșenie și – înainte de toate – cerând ajutorul Sfântului Duh. (Sfântul Ioan Scărarul, ed. cit., p. 220)

Cine reușește să învingă patima lăcomiei redevine o ființă liberă. Creștinul își recapătă astfel tăria rugăciunii, trezvia minții și, în plus – ne arată Sfântul Ioan Scărarul – „își deschide drum sigur spre eliberarea de patimi și spre desăvârșita înfrânare”. (idem, p. 221) (Ciprian Voicilă)

luni, 12 februarie 2018

Mânia („vinul dracilor”) și căile de tămăduire a ei

Spiritul vremii noastre valorizează, de regulă, ceea ce în limbaj psihologic poartă numele de „agresivitate”, iar în limbaj duhovnicesc desemnăm prin cuvântul „mânie”. Agresivitatea este amendată doar atunci când depășește anumite limite – definite și acceptate într-o anumită comunitate umană.
Analizându-ne propria lume lăuntrică și privind cu atenție la realitatea socială înconjurătoare, observăm că, din punct de vedere psihologic, agresivitatea poate avea atât cauze interne (dependente de noi), cât și exterioare (mai puțin sau chiar deloc dependente de voința noastră).
E nevoie de o doză bună de agresivitate pentru „a răzbate”, pentru „a urca treptele ierarhiei sociale”, pentru „a dovedi”, pentru „a te autorealiza”. Concurența permanentă cu cel de lângă noi ne accentuează agresivitatea. Cauzele externe ale creșterii gradului de agresivitate pot fi numeroase, printre ele suprapopularea fiind una deloc neglijabilă (a se vedea în acest sens cartea întemeietorului etologiei, Konrad Lorenz – Cele 8 păcate capitale ale omenirii civilizate).
Pentru cei ce viețuiesc în lume, agresivitatea este sinonimă, până la un punct, cu supraviețuirea.
Cu totul altfel priveau agresivitatea/patima mâniei părinții îndumnezeiți care s-au nevoit în pustia Egiptului. Două exemple sunt grăitoare, în acest sens. Avva Ioan Colov, pe când se suia pe calea Schitului cu împletitura (funia de zimbiluri) l-a văzut grăind pe cămilar și și-a simțit inima cuprinsă de mânie. Văzând primejdia – „pornindu-se el spre mânie”-, „lăsând vasele, a fugit.”. Într-o altă zi, pe când se afla la seceriș „a auzit pe un frate vorbind aproapelui cu mânie și zicând: ˂˂Ieși tu!˃˃ Atunci „lăsând secerișul, avva a fugit.” (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014)
Tot din Patericul egiptean înțelegem că cel ce luptă cu patima mâniei nu trebuie să se aștepte să iasă de sub robia ei prea curând, nici să se bazeze pe propriile puteri în războiul nevăzut cu demonul mâniei. Zis-a Avva Amona: „Patrusprezece ani am petrecut în schit, rugându-mă lui Dumnezeu noaptea și ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia” (idem, p. 37).
Sfinții Părinți ne învață că sufletul omenesc este compus din 3 părți: una rațională, una irascibilă și alta poftitoare sau apetentă.

Evagrie Ponticul – Fizionomia mâniei. Cum ne păgubește? Prin ce antidot o putem anihila?
Evagrie Ponticul (345-399 d. Hr.), primul care a sistematizat învățătura ascetică a părinților din Pustia Egiptului, scrie că patima mâniei perturbă partea irascibilă a sufletului, afectând mintea – care este „ochiul sufletului”. Mânia odată înrădăcinată, se transformă în iritare: „Mânia (orge, în limba greacă) este o patimă extrem de acută, căci se zice că e o fierbere a părții irascibile și o mișcare împotriva celui ce ne-a nedreptățit sau a celui ce pare că ne-a nedreptățit; ea sălbăticește toată ziua sufletul, dar răpește mintea mai cu seamă la rugăciuni, oglindindu-i fața celui ce l-a întristat. Iar când durează mai mult timp și se preface în iritare, ea produce tulburări noaptea: o topire a trupului și paloare, și atacuri ale unor fiare veninoase.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile. Despre cele 8 gânduri ale răutății și replici împotriva lor, Editura Deisis, 2006, p.123)
Evagrie a consacrat mult timp analizei cauzelor mâniei, multiplelor sale înfățișări, efectelor devastatoare pe care le are asupra sufletului celui ce se nevoiește, dar și mijloacelor prin care ne putem tămădui de ea. Într-un alt loc scrie: „Nici un alt rău nu-l face pe om atât de mult demon ca mânia”. (Ieromonah Gabriel Bunge – Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor și pâinea îngerilor, Editura Deisis, 2002, p. 27) Sau: „Despre mânie cântau cei ce beau vin: Acest ˂˂vin ˃˃ este ˂˂mânia dracilor ˃˃ (Iov 20, 16)”. ( ibid.)
Evagrie înșiruie, sub formă de mici și concise definiții ale patimii mâniei (nu lipsite de valoare stilistică), diverse aspecte ale acestei cumplite boli sufletești. Unele se referă la neajunsurile pe care le aduce mânia asupra creștinului care se nevoiește să ducă o viață bine-plăcută Domnului, altele vizează obiectul asupra căruia își exercită energia negativă, unele indică anumite cauze care au generat-o, altele se referă chiar la expresia ei somatică, în ordinea trupului și a trupescului: „Mânia e răpirea chibzuinței, desființare a calmului, tulburare a firii, chip sălbăticit, cuptor al inimii, flacără revărsată, lege a irascibilității, furie pe insulte, mamă fiarelor sălbatice, luptă în tăcere, piedică a rugăciunii.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile. Despre cele 8 gânduri ale răutății și replici împotriva lor, Editura Deisis, 2006, p. 60)
Evagrie ne atrage atenția asupra unui anumit aspect al mâniei, pe care îl întâlnim adesea în viața noastră duhovnicească. De multe ori se întâmplă să postim mai aspru, să ne rugăm un timp îndelungat și cu toate acestea să ne lăsăm mintea și inima prinse în mrejele mâniei. Evagrie scrie: „Dacă se înfrânează cineva de la mâncări și băuturi, dar prin gândurile rele întărâtă mânia, acela se aseamănă cu o corabie care plutește pe mare având drept cârmaci pe demon.” (idem, p. 30)
În alt loc, folosește cuvinte grele la adresa monahului care se sărăcește de virtuțile agonisite cu trudă, lăsându-se pradă mâniei: „Monahul furios e o scroafă de mistreț singuratică, de-abia vede pe cineva că-și arată colții.” (idem., p. 124)
Vom înțelege, poate, mai bine această severitate a abordării sale, meditând pe îndelete asupra efectelor mâniei. Ea ne primejduiește relația cu Dumnezeu și, în ultimă instanță, mântuirea sufletului: „Rugăciunea celui mânios e o tămâiere urâcioasă, iar psalmodia celui furios e un zgomot neplăcut.” (idem, p. 85) Poate cel mai mare neajuns pe care ni-l provoacă mânia este faptul că tulbură adâncul tainic din ființa noastră- inima: „Gândurile celui mânios sunt pui de năpârcă și ei mănâncă inima care le-a dat naștere”. (ibid)
Cum pe putem vindeca sufletul de mânie? Prin ce mijloace duhovnicești? În primul rând, prin răbdarea injuriilor, nedreptăților, necazurilor care se abat asupra noastră. În al doilea rând, prin cultivarea virtuții blândeții. Mânia – scrie Evagrie – se tămăduiește prin îndelungă-răbdare (makrothymia, în limba greacă) care e „armă a chibzuinței, tribunal al furiei, spital al inimii, povățuire a celor prea îndrăzneți, liniște a celor tulburați, liman nebănuit de furtuni, facere de bine pentru întristați, blândețe față de toți, care fiind blestemată binecuvintează, fiind ocărâtă se veselește, mângâiere a celor strâmtorați, oglindă a celor nădăjduite, premiu al celor maltratați.” (ibid)
Mântuitorul însuși ne îndeamnă să cultivăm blândețea: „(…) învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor noastre”. (Matei 29, 11).

Aristotel despre virtutea blândeții
Filosofii antici (de la Aristotel la Seneca) au lăsat pagini memorabile în care au zugrăvit atât patima mâniei cât și virtutea care i se opune – blândețea. Potrivit lui Aristotel (384-322 î.e.n.), orice virtute se situează la mijloc, între două extreme: între lipsă și exces (exagerare). Stagiritul scrie: „Și la mânie există o exagerare, o lipsă și un mijloc. Cum însă graiul aproape că nu are niciun nume pentru aceasta, vom numi pe omul care ține mijlocul blând și apoi mijlocul blândețe. Dintre extreme, să se cheme acela care are un prea mult furios și greșeala lui furie, cine are un prea puțin, să se cheme lipsit de mânie și prea puținul lipsă de mânie” (Aristotel – Etica nicomahică, Editura Antet, p. 46)
Sfântul Ioan Scărarul (cca.525-cca.600) definește blândețea ca fiind o „stare nemișcată a sufletului atât față de cinstiri, cât și față de laude”. Virtutea blândeții se dobândește treptat: „Începutul blândeții este tăcerea buzelor întru tulburarea inimii, mijlocul este tăcerea gândurilor întru singura tulburare a sufletului, iar sfârșitul, liniștea întru care este înfipt sufletul și care se păstrează chiar atunci când e bântuit de vânturile păcatelor.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea- Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 193)
Sfântul Ioan Sinaitul consideră că există o legătură directă, intrinsecă între mânie și ținerea de minte a răului: „Mânia este aducerea-aminte de o ură până atunci ascunsă, adică o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult”. (ibid)
El distinge între mai multe stări sufletești negative: mânia, amărăciunea, furia: „Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a întărâtat. Ura este aprinderea inimii ce se face la vreme nepotrivită. Amărăciunea este o mișcare lipsită de plăcere, care este ascunsă în suflet. Furia este schimbăcioasa mișcare a năravurilor și schimonosirea sufletului.” (ibid.)
La rândul ei, mândria naște alte patimi: „pomenirea de rău, ura, vrajba, dezvinovățirea.” Virtuțile care războiesc mânia sunt nemânierea și blândețea (idem, p. 198)

Nesatisfacerea unei patimi trezește patima mâniei. Alte mijloace duhovnicești de anihilare a mâniei
Părintele Jean-Claude Larchet semnalează faptul că agresivitatea poate fi îndreptată împotriva propriei persoane, dar și contra semenilor noștri. În primul caz, poate căpăta forme severe, ca automutilarea ( fiind provocată de dorința de a te autopedepsi, de absența prețuirii de sine sau de falsa culpabilitate). În cea de-a doua situație, la originea acestei atitudini greșite se pot afla trăiri negative diverse – disprețul față de celălalt sau chiar față de propria persoană, dorința de a ne proteja sinele și de a iniția relații distante cu semenii noștri.
Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, Larchet arată că adesea devenim agresivi atunci când nu ne sunt satisfăcute patimile, când suntem văduviți de plăcerea pe care o aduce satisfacerea unei patimi (indiferent care este aceasta, fie ea materială – ca lăcomia-, fie spirituală – trufia sau slava deșartă, de exemplu). Atunci când – în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul – „iubirea de sine (philautia) e împunsă de durere”.
Mânia poate fi și expresia mândriei, a amorului propriu rănit. Devenim agresivi când ne este lezată imaginea publică sau imaginea pe care ne-am construit-o despre noi înșine, când suntem jigniți sau desconsiderați.
Despre incompatibilitatea dintre ținta pe care o urmărește creștinul ascet și patima mândriei Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Nimic nu este mai neasemănător celor ce se pocăiesc decât tulburarea mâniei; pe când întoarcerea (la Dumnezeu) are trebuință de multă smerenie, (mânia) este semnul unei mari mândrii”. (Ioan Scărarul – Scara Raiului, ed.cit., p. 194)
Pe cale de consecință, pentru a scăpa de agresivitate/mânie trebuie să cultivăm o stare continuă de smerenie. De asemenea, trebuie să îndreptăm energia părții irascibile din noi în direcția cea bună: către păcat, ispită, demonii care ne menesc răul; într-un cuvânt, împotriva omului cel vechi din noi. (Jean-Claude Larchet – Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii, Editura Sophia, 2009, pp. 224-226).
Cine își ține în frâu mânia poate nădăjdui că Domnul se va milostivi de sufletul său. Sfântul Antonie cel Mare scrie: „(…) blândețea și înfrânarea este fericire și nădejde bună pentru sufletul oamenilor.” (Filocalia Sfintelor Nevoințe ale desăvârșirii, vol. 1, Editura Harisma, 1992, p. 15.) (Ciprian Voicilă)