miercuri, 23 mai 2018

Cuvioasa MACRINA, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” (I)


[Articol apărut în ultimul număr al revistei Lumea Monahilor]

Stareţa Macrina face parte din familia duhovnicească a Cuviosului Gheron Iosif, alături de alte figuri magnifice: bătrânul Arsenie, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, stareţul Haralambie… Viaţa ei este relevantă pentru noi, creştinii de astăzi, în primul rând pentru că ne învaţă cât de importantă este pentru mântuirea noastră tradiţia isihastă, neptică: Rugăciunea lui Iisus, pomenirea deasă a Numelui Domnului este una dintre cele mai eficace căi prin care inima ne este curăţată de patimi. În al doilea rând, maica Macrina ne ajută să conştientizăm valoarea unor virtuţi fără de care viaţa duhovnicească îşi pierde autenticitatea: smerenia, ascultarea de părintele duhovnicesc, dragostea jertfelnică pentru semenii noştri. Cultivând vreme de şapte decenii aceste virtuţi, stareţa Macrina a ajuns la măsurile sfinţeniei. Sfinţenie care devenise transparentă, vizibilă. Părintele Efrem Filotheitul mărturiseşte: „Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi credinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.”
Maria Vassopoulos a văzut lumina zilei în anul 1921, în satul Hatzileri, situat în partea de Vest a Asiei Mici. Tatăl său, Fotie Vassopoulos, era negustor. Împreună cu soția lui, Anastasia, s-a îngrijit să le insufle celor patru copii dragostea de Dumnezeu și râvna pentru dobândirea virtuților creștine. Fotie era o fire foarte milostivă: noaptea lăsa coșuri cu alimente la ușa oamenilor covârșiți de lipsurile materiale. Soția sa, Anastasia, se îndeletnicea cu broderia și era preocupată să cultive în inima ei smerenia, trezvia și rugăciunea.
În 1922, întreaga familie a Mariei a fost nevoită să părăsească satul Hatzileri și să se refugieze mai întâi în cantonamentul din Kardița, pentru ca mai târziu, după doi ani, să se stabilească în cartierul din Nea Ionia-Volos, dedicat refugiaților. Deși la școală Maria a obținut rezultate foarte bune, datorită condițiilor sociale vitrege a trebuit să o abandoneze încă din clasele primare.
„Cât de dulce este Hristos?” Chemarea monahală
La vârsta de șapte ani, Maria a simțit chemarea pentru viața monahală. Era într-o primăvară. Maria se juca împreună cu alți copii de vârsta ei, în apropierea casei părintești. În toiul jocului, Maria i-a îndemnat pe aceștia să înalțe împreună o rugăciune lui Dumnezeu. I-a întrebat pe prietenii săi cum cred că pot ajunge la Dumnezeu. Fiecare și-a spus părerea, iar Maria le-a destăinuit la ce se gândise ea de multă vreme: credea că dacă ar așeza multe mese și scaune unele peste altele, ar reuși să ajungă în cele din urmă la Dumnezeu. La sfârșitul jocului, toți copiii au cântat Doamne, miluiește.
Peste ani, maica Macrina avea să se confeseze ucenicelor sale că după ce s-a ivit în sufletul ei dorința de a se înălța la Dumnezeu în timp ce se ruga cu prietenii săi de joacă, a auzit o voce interioară care a îndemnat-o să urmeze calea monahală. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, trad. din lb. greacă de ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2015, p. 15) Chemarea lăuntrică a fost însoțită de o stare de umilință care i-a cuprins sufletul și copila a început să lăcrimeze. A alergat spre casă, iar mama ei, căutând-o, a aflat-o stând în fața iconostasului familiei, cu lacrimile prelingându-i-se șiroaie pe obrăjori. Mama a cuprins-o în brațe și a întrebat-o ce s-a petrecut cu ea. Lăcrimând în continuare, Maria i-a mărturisit că dorește să devină monahie. Fiindcă nimeni nu îi vorbise până atunci despre monahism, Maria, deși aflase cuvântul „monahie” de la acel glas lăuntric, nu îi cunoștea sensul exact. Pe seară, când tatăl său s-a întors acasă, Maria i-a împărtășit și lui această dorință, iar Fotie a întrebat-o de trei ori ce înseamnă cuvântul „monahie”. La fiecare întrebare, fetița a ridicat neștiutoare din umeri. În acest fel, tatăl s-a încredințat că dorința Mariei nu este rodul influenței oamenilor mari, ci vine în chip limpede de la Dumnezeu. Așa că a rugat-o pe Maria să îi aducă un pahar cu apă – într-unul din paharele cu care erau serviți oaspeții casei – și i-a dat micuței binecuvântarea părintească: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!” Fotie i-a oferit și un sfat evanghelic, pe care ea avea să îl urmeze neabătut întreaga viață: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu.” Despre anii petrecuți în sânul familiei, Cuvioasa Macrina le mărturisea ucenicelor sale: „Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei.”
Când Maria a împlinit opt ani, Fotie a fost înștiințat de un înger că îl va duce la Domnul în lunea din prima săptămână a Postului Mare, iar soția sa îl va urma după un an. Vestitorul ceresc l-a mângâiat, spunându-i: „Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul har.” Vremea trecând, cuvintele îngerului s-au adeverit: la nouă ani, Maria  și fratele ei, Gheorghe, au rămas orfani.
În anii 1930-1940, care s-au dovedit a fi extrem de dificili pentru întregul popor grec, Maria și frățiorul ei au îndurat foamea, frigul și amărăciunea traiului printre străini. Foamea bântuind în Grecia, cei doi orfani erau ajutați de vecinii lor, care le lăsau în curte, în timpul nopții, câte un coș cu alimente.
După moartea părinților, Maria și fratele ei de patru ani au locuit în aceeași casă cu o mătușă de-a lor. Aceasta se mânia din te miri ce, avea prostul obicei de a înjura și adesea o snopea în bătaie pe Maria. Micuța le îndura mucenicește, în tăcere pe toate, fără să i se împotrivească în vreun fel. Un singur lucru nu răbda: să o audă pe mătușă hulind. În acele momente, Maria refuza mâncarea gătită de mătușă până ce aceasta contenea cu înjurăturile. Îndelunga răbdare a nepoatei a condus-o în cele din urmă pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu: înainte de a păși în viața veșnică, Maria a reușit să o convingă pe mătușă să se spovedească și să se împărtășească.
Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, Maria a trebuit să muncească din greu, de la vârsta fragedă de nouă ani. Mai întâi a spălat vasele în casa unei familii înstărite, apoi s-a angajat să spargă cu o piatră migdale la un magazin – o muncă istovitoare și dureroasă, degetele copilei fiind mai tot timpul însângerate.
După trecerea la Domnul a părinților ei, Maria a învățat să nădăjduiască doar în ajutorul Maicii Domnului. În această perioadă biografică dificilă, Maria s-a învrednicit de o vedenie care i-a adeverit o dată în plus chemarea pentru viața monahală. Se făcea că se afla într-o grădină plină de verdeață, deosebit de frumoasă. Deodată, s-a apropiat de ea o femeie înveșmântată în negru, care purta la piept un prunc de trei anișori. Copilul s-a desprins dintr-odată din brațele mamei și s-a pornit să alerge prin iarbă. Mama pruncului a chemat-o la sine pe Maria și a rugat-o să îl prindă pe micuț, promițându-i în schimb un dar. Maria l-a prins cu multă osteneală pe prunc și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?” Copilul nu i-a răspuns, dar și-a așezat mânuțele de-a dreapta și de-a stânga gurii Mariei. Apoi a suflat spre ea, iar Maria și-a simțit sufletul invadat de o dulceață și o mireasmă de nedescris. Mama pruncului a pus pe degetul copilului și pe cel al Mariei câte un inel. Această vedenie a pus o pecete adâncă asupra inimii Mariei: vreme de doi ani nu s-a mai atins de dulciuri, vrând să păstreze acea dulceață a harului dumnezeiesc. Din acel moment a început să se îmbrace doar în haine cernite și să poarte batic, pentru a se asemui și mai mult chipului monahal.
Un alt eveniment care i-a marcat semnificativ biografia a fost întâlnirea cu părintele Efrem Karayanis, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul. Într-o bună zi, părintele Efrem a vizitat familia la care muncea Maria. Ea tocmai se trudea să aprindă focul la cazanul cu rufe, însă străduința ei se dovedea deșartă. Părintele Efrem s-a apropiat de copila mâhnită și a întrebat-o ce a pățit. Aflând ce o amăra, părintele a făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci deasupra lemnelor, apoi a sfătuit-o să aprindă focul și să sufle din nou în el. Maria a făcut întocmai, iar focul s-a aprins. De la părintele Efrem Maria a aflat multe lucruri despre tradiția isihastă, despre Rugăciunea lui Iisus și harismaticul povățuitor duhovnicesc Gheron Iosif (1897-1959). Părintele Efrem, care la acea vreme avea ascultarea de preot în Biserica Sfântului Apostol cel Nou din Volos, a devenit de atunci duhovnicul Mariei.
La vârsta de 12 ani, Maria s-a angajat în fabrica unui om bogat din Volos, care era și un bun creștin. Urmând predaniei lui Gheron Iosif, se nevoia aici rostind mereu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Colegele de serviciu ale Mariei mărturiseau că rugăciunea continuă pe care o săvârșea făcea ca chipul ei să strălucească, iar gura să îi izvorască bună mireasmă. (idem, p. 21)
Maria a căpătat și mai multă râvnă pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus în urma unei întâmplări. Îndreptându-se într-o dimineață către serviciu, i-a apărut în cale diavolul, care i s-a plâns: „Ah, ce ți-aș fi făcut dacă nu țineai ceea ce ai în mână!” Vrăjmașul mântuirii omului se referea la metanierul cu ajutorul căruia Maria rostea continuu Rugăciunea preasfântului nume al lui Iisus.
O altă persoană care a ajutat-o mult din punct de vedere duhovnicesc, dar și material, a fost Victoria Moraitu, mama starețului Efrem Filotheitul. Părintele Efrem va povesti mai târziu: „În perioada când stareța (Macrina) lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…” Maria și Victoria privegheau nopțile împreună, bătând multe metanii și rugându-se cu lacrimi. Victoria se purta ca o adevărată mamă față de Maria: se îngrijea să nu îi lipsească hrana și o povățuia în viața duhovnicească.
Mergând odată în pelerinaj, de praznicul Sfântului Apostol cel Nou, în satul Sfântului Lavrentie-Piliu, Maria a zărit în apropierea bisericii un pustnic bătrân, care zăcea istovit de puteri pe o lespede de piatră. Acesta a chemat-o la sine și i-a poruncit: „Tu, vino-ncoace! Du-te și cere cuiva un covoraș vechi! Caută și o piatră și adu-mi-le.” Maria a făcut ascultare. A găsit un covoraș, o piatră și i le-a adus bătrânului cu chip cuvios. Drept mulțumire, pustnicul i-a spus: „Fiica mea, îți dau trei sfaturi pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Când vei ieși din casă, să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci doar în pământ. Deși ești săracă, cu puținii bani pe care îi vei avea, după ce îi vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini să-și ia și el puțină pâine. (idem, p. 26) Sufletul Mariei a primit ca un pământ roditor cuvintele bătrânului și în tot restul zilelor sale s-a străduit să înmulțească virtutea milosteniei față de toți oamenii nevoiași pe care i-a întâlnit în cale.
Trăiri și arătări dumnezeiești în focul încercărilor
În 1940, în timpul Postului Maicii Domnului, după ce s-a săvârșit Sfânta Liturghie, Maria a pornit, însoțită de alte șase surori întru Hristos, spre cartierul Sfântului Onufrie din Volos. Dorea să aprindă candelele din Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou. Flămânzind, Maria le-a împărtășit însoțitoarelor dorința sa tainică: „Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!” Ajungând la Paraclisul Sfântului Nicolae, au aprins candelele și au înălțat cântări de laudă. Ducându-se să aprindă și candelele din interiorul Sfântului Altar, Maria a zărit pe Sfânta Masă un pachețel. Le-a înștiințat cu multă bucurie pe prietenele ei că au primit un dar de la Sfântul Nicolae. Când au deschis pachețelul, au găsit în el șapte felii de pâine și șapte smochine. (idem, p. 27)
În același paraclis, în luna octombrie a anului 1940, Maria a fost martora unei minuni care vestea anii grei în care poporul grec a stat sub ocupație germană, precum și nenumăratele pătimiri pe care a fost nevoit să le îndure în tot acest timp. Privind la crucea care se afla în spatele mesei Sfântului Altar, Maria a văzut cum de la coroana cu spini și din coasta Mântuitorului se prelingea apă amestecată cu sânge.
În timpul ocupației naziste, Maria a suferit cumplit de foame, ajungând până la stadiul în care nu s-a mai putut ridica în picioare din pricina slăbiciunii. Sfârșită de puteri, I se ruga Domnului: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor.” Se hrănea cu verdețuri care creșteau în apropierea casei sale și care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, odată culese, peste noapte se înălțau la loc. Din aceste verdețuri Maria o hrănea și pe o fetiță bolnavă de tuberculoză de care se îngrijea.
Mergând odată în Zagora – situată în estul regiunii Pilion – pentru a face rost de alimente, pe drumul de întoarcere, care durase șase ore, istovită de puteri, Maria a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, a observat că o durere acută în zona coastelor o împiedica să respire. În plus, alimentele pe care le obținuse cu atâta trudă dispăruseră. Medicul pe care l-a consultat i-a adus la cunoștință că are pleurezie. Întorcându-se acasă, noaptea, Maria stătea pe întuneric, se ruga Maicii Domnului și se gândea că în curând își va da obștescul sfârșit. Deodată, camera a fost inundată de o lumină puternică și a văzut o monahie înveșmântată în schima mare, îmbrobodită cu o basma care avea pe ea o cruce de culoare roșie. Cucernica maică a întrebat-o cu glas duios pe Maria: „Nu mai poți?” Ea i-a mărturisit că au părăsit-o puterile și că îi pare rău după alimentele pierdute. Maica Domnului, care luase înfățișarea acelei monahii, a liniștit-o și i-a spus că ea o va tămădui. A făcut semnul Sfintei Cruci deasupra ei, a învelit-o cu plapuma pe care Maria o moștenise de la mama sa și i-a spus că de acum se va însănătoși. Maria a simțit pe dată că nu o mai doare nimic și că istovirea și foamea s-au depărtat de la ea.
În vremea ocupației germane, deși Maria era nevoită să lucreze în fiecare zi nouă-zece ore, se trezea dimineața la ora trei și mergea pe jos timp de o oră până la biserică, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.
De multă vreme Maria își dorea să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Ocazia s-a ivit sub forma unei călătorii la Ierusalim, în care ar fi trebuit să fie însoțită de trei credincioase. În cele din urmă, Maria a renunțat la călătorie, iar cele trei femei au pornit fără ea în pelerinajul spre Ierusalim. În timp ce se găsea acasă, i s-a arătat într-o vedenie îngerul păzitor, care a invitat-o: „Vino să mergem la Locurile Sfinte.” Maria nu a apucat să-și revină din uimire când s-a văzut dintr-odată la Ierusalim, înveșmântată în haine albe cu cruci roșii desenate pe ele, călăuzită fiind de îngerul păzitor. Se deplasau cu repeziciune de la un loc la altul. Îngerul a dus-o la Biserica Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a îndemnat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a zămislit Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul Bunei Vestiri. Apoi a îndrumat-o spre Peștera Nașterii, și ajungând acolo îngerul i-a grăit: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” Pe muntele Golgotei, îngerul a îmbiat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a răstignit Hristos.” Apoi îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…” Următorul punct al minunatei călătorii a fost Sfântul Mormânt, unde îngerul păzitor a îndemnat-o: „Soră, vino și vezi unde a înviat Hristos.” Aici îngerul a cântat „Hristos a înviat din morți…” În timpul miraculosului pelerinaj, cele trei credincioase cu care ar fi trebuit să călătorească Maria la Ierusalim au văzut-o mergând înaintea lor. Când au revenit acasă, în Volos, întâlnindu-se cu Maria, i-au reproșat că le-a tăinuit faptul că în cele din urmă a pornit în pelerinaj la Locurile Sfinte cu același grup de credincioși.
(Va urma)
Ciprian VOICILĂ

vineri, 4 mai 2018

Din învățăturile duhovnicești ale Sfântului Teofan Zăvorâtul (2)

„Lucrul de căpetenie cu care trebuie să vă deprindeți este pomenirea lui Dumnezeu sau umblarea înaintea lui Dumnezeu. Străduiți-vă să dobândiți deprinderea de a avea conștiința și simțirea că vă aflați sub ochiul lui Dumnezeu, ce vă pătrunde toată adâncimea inimii și vă vede toate mișcările lăuntrice”.
[Cartea poate fi comandată pe site-ul Editurii Meteor Press]

Din „Vremea lucrării” de Mitropolitul Hierotheos Vlachos (1)

Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului: (...) În Tradiția ortodoxă spunem că libertatea nu înseamnă putință de a alege, ci slobozirea minții de sub stăpânirea rațiunii, a patimilor și a lumii din afară. ("Vremea lucrării - Chipul lăuntric al Tradiției ortodoxe: teologie și viață", Editura Sophia, 2014, p.137)
 [Cartea poate fi comandată aici. ]

miercuri, 2 mai 2018

Emisiunea „Dialogurile dimineții” (TvR 1): Psihologie vs. Psihoterapia ortodoxă

Emisiunea difuzată duminica trecută, pe TvR 1, în care domnul Răzvan Bucuroiu, Nicoleta Vascan - psihoterapeut creștin-ortodox, și subsemnatul am abordat mai multe probleme, cum ar fi: psihologie vs. învățătura ascetică a Sfinților Părinți; boală sufletească vs. patimă; cabinetul psihologic vs. Sfânta Biserică.

marți, 24 aprilie 2018

Unde poate fi comandat volumul „Maturii străzii.15 biografii fără domiciliu”?

[Puteți comanda cartea la magazin.anacronic.ro ]

<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/iS8Pdi85D2I" frameborder="0" allow="autoplay; encrypted-media" allowfullscreen></iframe>

miercuri, 18 aprilie 2018

Din „Siluirea maeștrilor” de Roger Kimball (1)

Cartea poate fi comandată pe anacronic.ro.

„(...) Studiul artei, în ziua de azi, este din ce în ce mai mult despre dislocarea artei, subordonând-o „teoriei”, politicii, autobiografiei criticului, aproape oricărui lucru care permite cuiva să renunțe la sarcina de a experimenta arta pe cont propriu”. (Roger Kimball)

marți, 17 aprilie 2018

Patima mândriei și efectele ei negative

[Text preluat de la anacronic.ro]

Unii dintre Sfinții Părinți consideră că slava deșartă și mândria se identifică, alții le socotesc a fi diferite. În cea de-a doua variantă, fie mândria naște slava deșartă, fie invers.
Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, teologul Jean-Claude Larchet relevă deosebirea dintre slava deșartă și mândrie, în funcție de sursa intrinsecă sau extrinsecă a acestor patimi. Cel care suferă de slavă deșartă caută să primească permanent, din partea semenilor săi, confirmarea valorii propriei persoane. În schimb, mândrul se auconfirmă, continuu, pe sine: se prețuiește în mod deosebit, se admiră, se laudă în sinea lui. (Cf. Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2006, p. 209). Prețuindu-se excesiv pe sine, cel se suferă de patima mândriei îi disprețuiește pe ceilalți oameni, socotindu-i inferiori lui.
Larchet arată că Sfinții Părinți vorbesc de două tipuri de mândrie: sentimentul de superioritate, de mărire de sine în raport cu semenii și mândria care îl face pe om să se înalțe pe sine mai presus chiar de Dumnezeu și să se revolte împotriva Lui(mândria luciferică).
Ne simțim superiori semenilor atunci când ne atribuim anumite calități (frumusețe, inteligență, farmec personal, cultură, bogăție, poziție socială) pe care fie le avem în mod obiectiv, fie doar ni se pare că le posedăm.
Evagrie Ponticul: „Sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor”
Potrivit lui Evagrie Ponticul, patima mândriei se manifestă atât ca blasfemie împotriva lui Dumnezeu– sufletul celui care a căzut în mrejele ei tăgăduind purtarea de grijă a Ziditorului a toate – cât și ca dispreț, desconsiderare a semenilor săi. Evagrie, pune în lumină, și patimile pe care le naște, la rândul ei, în suflet mândria – furia, întristarea și, în ultimă instanță, nebunia: „Demonul trufiei (hyperephania) aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte pentru că nu știu toți despre el acest lucru. Lui îi urmează furia și întristarea și răul ultim, ieșirea din minți, nebunia și mulțime de demoni văzuți în văzduh”. (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.102)
În alt loc, Evagrie prezintă condiția deplorabilă a omului mândru și starea sa paradoxală, într-un anumit sens (senzația de putere pe care i-o dă „inflația eului” e compensată de frica animalică, irațională): „Nu da mândriei sufletul tău și nu vei vedea imaginații înfricoșătoare. Fiindcă sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor. Noaptea visează mulțime de fiare sălbatice care vin peste el, iar ziua e tulburat de gânduri de spaimă. Când doarme, se scoală necontenit, iar când priveghează se înspăimântă de umbra unei păsări. Până și foșnetul unei frunze îl înfricoșează pe cel mândru, iar zgomotul apei îi frânge sufletul. Căci acela care chiar și numai puțin timp s-a împotrivit lui Dumnezeu, tăgăduind ajutorul Lui, va fi mai apoi înfricoșat de nălucirile unor lucruri umile”. (idem, pp. 103-104)

Sfântul Ioan Scărarul: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie”
În descrierea pe care o face Sfântul Ioan Scărarul patimii mândriei regăsim cel puțin trei trăsături ale ei, suprinse de Evagrie. Mândria – scrie el- este „tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea diavolului, disprețuirea oamenilor, mamă a osândirii (clevetirii), odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înainte-mergătoare a nebuniei, pricinuitoare a căderilor, cauză a epilepsiei (duhovnicești), izvor al mâniei, poartă a fățărniciei, sprijinitoare a demonilor, păzitoare a păcatelor, născătoare a cruzimii, uitare a oricărei milostiviri, contabilă aspră, judecătoare nemiloasă, vrăjmașă a lui Dumnezeu, rădăcină a blasfemiei.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 272)
Sfântul Ioan Sinaitul ne așază înaintea ochilor minții atât manifestările, cât și gradele ei de evoluție: „Începutul mândriei este sfârșitul slavei deșarte; mijlocul este disprețuirea aproapelui, nerușinată lăudăroșenie cu ostenelile proprii, iubirea laudei, urârea mustrării; sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în forțele proprii, însușirea năravurilor drăcești” (idem, p. 272)
El ne învață că fiecare cădere a noastră este precedată de înălțarea de sine: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie” (ibid.) Subliniază, deopotrivă, faptul că cel care se mândrește, pierde roada nevoințelor sale ascetice: „Mândria este risipire (nimicire) a bogăției duhovnicești și a sudorilor”. (idem, p. 273)
Și continuă, aproape (auto-)ironic, descriind esența primului tip de mândrie: „Este un lucru rușinos să se mândrească cineva cu o podoabă ce nu-i aparține; este însă nebunia cea mai de pe urmă să-și atribuie sieși darurile care vin de la Dumnezeu. Laudă-te numai cu isprăvile săvârșite înainte de nașterea ta, căci pe cele de după naștere ți le-a dăruit Dumnezeu, precum, de altfel, și însăși nașterea ta”. (idem, p. 274)
Mărirea de sine ne primejduiește viața duhovnicească și pentru că alungă starea lăuntrică de pocăință, atât de necesară pentru dobândirea smereniei: „Înfumurarea lucrează în noi uitarea căderilor (păcatelor); amintirea acestora însă e pricinuitoare a smereniei”. (ibid.)
În viziunea Sfântului Ioan Scărarul, cel înfumurat suferă de înșelare, întrucât nu se cunoaște pe sine: „Nu știu cum se face, dar cei mai mulți dintre trufași nu se cunosc pe ei; închipuindu-și că sunt neîmpătimiți, de abia în momentul morții își văd sărăcia” (ibid.)
Atât de cumplită este patima mândriei încât „momahul trufaș n-are trebuință de demon spre a fi ispitit, căci el însuși s-a făcut demon și vrăjmaș”. (idem, p. 275) Sfântul Ioan arată și ținta spre care trebuie să aspire cel care și-a închinat întreaga existență lui Dumnezeu:  „Monahul este o prăpastie a smereniei, în care prăbușește și înăbușă tot duhul mândriei.” (ibid.)
Sfântul Ioan Sinaitul ne arată și roadele nefaste ale mândriei și ale slavei deșarte: „mânia, grăirea de rău, răutatea, ura, asprimea în cuvinte, hula, fățărnicia, pizma, zavistia, excesiva independență, neascultarea” (idem, p. 276)
Leacuri duhovnicești pentru vindecarea sufletului de patima mândriei
Cea mai puternică armă împotriva mândriei este virtutea opusă ei, smerenia. Sfântul Ioan Casian scrie: „Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura și medicul ei, știind că semeția este cauza și rădăcina bolilor, s-a îngrijit să vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel încât pe cei căzuți pentru trufie să-i ridice prin umilință”. (Așezămintele mânăstirești, XII, 8) Iar Sfântul Ioan Scărarul recomandă ca remedii împotriva mândriei „fericita smerenie” și osândirea de sine.
Umilința este sinonimă cu smerita cugetare și cu osândirea sau prihănirea de sine. Avva Pimen le spunea celor care îl cercetau pentru povățuire duhovnicească: „Omul are nevoie de smerită cugetare și de frica lui Dumnezeu întotdeauna, ca de suflarea ce iese din nările lui”. (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, idem, p. 205)
A te smeri pe tine însuți înseamnă să faci efortul lăuntric să îi vezi pe toți ceilalți superiori ție. Odată un frate l-a cercetat pe Avva Sisoe și i s-a destăinuit că a ajuns la măsura în care, orice ar face, își amintește continuu de prezența lui Dumnezeu. Dar Bătrânul îi spuse: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea”. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povățuiește la chipul smeritei cugetări”. (idem, p. 249)
În Pateric citim despre Avva Macarie Egipteanul că dacă îl cerceta cineva ca pe „un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el”. Dar dacă vreun frate începea să-l defaime, spunându-i, „Avvo, oare când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te băteau păzitorii?”, bătrânul îndumnezeit „vorbea cu el bucuros orice îl întreba”. (idem, p. 162).
Pe lângă cultivarea smereniei, lupta cu gândurile care stârnesc mândria reprezintă un alt mijloc de contracarare eficientă a ei. Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei ucenice, atrâgându-i atenția asupra importanței luptei pe care trebuie să o poarte fiecare creștin împotriva gândurilor care nasc mândria: „Îmi scrii că te înalți atunci când te laudă cineva și ceri să te îndrum cum să scapi de aceasta. Despre asta avem multă învățătură în cuvântul lui Dumnezeu: Că ce este întru oameni înălțat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16,15și că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pre sine se va înălța (Luca 18, 14). Ținând minte aceste cuvinte, doboară cugetele de laudă care îți apar. Și, îndată ce vei gândi despre tine însăți ceva înălțător, să știi că anume prin aceasta ai devenit mai prejos și mai rea decât alții, pe lângă alte neputințe și patimi pe care le ai”. Iar într-un alt loc spune Cuviosul Macarie: „Înălțarea, adică mândria, este atât de păgubitoare, încât din înălțimea virtuților prăbușește în hăul patimilor și viciilor”. (Filocalia de la Optina – Învățături de suflet folositoare ale cuvioșilor bătrâni de la Optina, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 95)
În cele din urmă, trebuie să conștientizăm faptul că doar Dumnezeu ne poate elibera sufletul din mrejele cu care caută să ne înrobească sufletul demonul care se ascunde dindărătul acestei patimi. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „De patima mândriei doar Domnul ne poate izbăvi: „Cel care a căzut în mâinile acestui tiran, are trebuință de Domnul, orice ajutor al oamenilor fiindu-i zadarnic” (Ioan Scărarul, ed. cit., p. 275) (Ciprian Voicilă)

vineri, 13 aprilie 2018

Din învățăturile duhovnicești ale Sfântului Teofan Zăvorâtul (1)

[Puteți comanda volumul, cu reducere, de pe site-ul Editurii Meteor Press.]

 „Puterea rugăciunii lui Iisus se vădește nu la începutul, ci la sfârșitul izbânzii, ca o floare și un fruct al ei. Acesteia îi premerge lucrarea lăuntrică.”


marți, 10 aprilie 2018

„Chenodoxia” (slava deșartă), înainte-mergătoarea trufiei



[Text preluat de la anacronic.ro]
Cât de reconfortant este ca, din vreme în vreme, să te retragi din tumultul obositor al vieții și să rememorezi micile bătălii, marile războaie pe care le-ai câștigat de-a lungul timpului: o carieră de invidiat, o familie numeroasă, un cont consistent la bancă și mai ales, recunoașterea socială a valorii tale – reflexia optimă a unei existențe prospere. Viața ta trebuie să se înscrie în scenariul poveștilor mediatice de succes, fie și cu prețul de a-ți transforma, prin rescriere, eșecurile existențiale în victorii  incontestabile.
În absența unor confirmări obiective, materializate în plan social,  pentru a ne stimula stima de sine este suficient să ne contemplăm calitățile personale: inteligența, elocința, cultura, sociabilitatea, spontaneitatea, umorul…
Toate aceste strategii psihologice, eficiente în plan lumesc, sunt considerate – în optica (și literatura ascetică a) Sfinților Părinți-  surse de generare (și întreținere) a patimii slavei deșarte sau vanității. Sfântul Ioan Casian ne învață că, în primul rând, „ne mândrim pentru foloase materiale sau pentru lucruri care se văd”, iar mai apoi „pentru cele spirituale și ascunse, din dorința de laudă deșartă”. (Cf. Convorbiri duhovnicești, V, 11)

Evagrie Ponticul despre slava deșartă, „scaiul” care înțeapă din toate părțile
Evagrie Ponticul surprinde caracterul insidios al demonului slavei deșarte, scoțând la lumină scenariile imagistice (umoristice, pe alocuri)  pe care acesta le pune sârguincios la lucru, pentru a-i înșela pe cei ce încearcă să ducă o viață de nevoință. Din acest fragment aflăm despre relația strânsă care există între slava deșartă și alte patimi – mândria, întristarea, curvia: „Gândul slavei găunoase (kenodoxia) e un gând extrem de subtil și care se insinuează cu ușurință în cei care izbândesc (în virtuțile lor), vrând ca aceștia să-și facă publice luptele și vânând slavele de la oameni; pe unul ca acesta îl fac să-și închipuie demoni țipând, femeiuști vindecate și o mulțime atingându-se de hainele lui; îi prezice chiar și preoția și-i aduce la uși oameni care-l caută (pentru aceasta), iar dacă nu vrea, va fi dus legat fedeleș. Și înfumurându-l astfel cu nădejdi goale, zboară lăsându-l să-l ispitească fie demonul mândriei, fie cel al întristării, care-i aduc și alte gânduri potrivnice nădejdilor lui; iar uneori îl predă chiar și demonului desfrânării pe el, care cu puțin înainte era preot sfânt adus la preoție legat fedeleș” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul- O sută de capete despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 98)
Într-o altă scriere, Evagrie pune în lumină materiile prime foarte variate, antagonice care hrănesc, deopotrivă, slava deșartă: „Mă tem de iscusința demonilor, cum își iau prilejurile plecând de la orice lucru. Le slujește spre slava găunoasă pânza de sac și haina de mătase, cuvântul și tăcerea, săturarea și foamea, anahoreza și traiul cu oamenii. Pe drept cuvânt, de aceea a numit unul dintre frați slava găunoasă pe dinăuntru „scai” care înțeapă din toate părțile”. (idem, p. 145)
În altă parte Evagrie desăvârșește tabloul patimii slavei deșarte, relevând pagubele numeroase și variate pe care le aduce sufletului instalarea și cronicizarea ei – abandonarea fricii pentru Dumnezeu, nesimțirea, împietrirea inimii: „Ce trebuie să spunem însă despre demonul care face sufletul insensibil? Pentru că mă tem și să scriu despre el cum anume în vremea venirii lui sufletul iese din starea lui proprie și dezbracă frica de Dumnezeu și evlavia, păcatul nu-l mai socotește păcat și fărădelegea nu o mai crede fărădelege, de pedeapsă și de judecată veșnică își aduce aminte ca de o simplă vorbă, râde de cutremurul purtător de foc, pe Dumnezeu chipurile Îl mărturisește, dar nu știe ce anume a poruncit El. Îl bați în piept când se mișcă spre păcat și el nu simte; îi vorbești din Scripturi și e în întregime împietrit și nu aude; îi pui înainte ocara care vine de la oameni și nu se gândește la rușinea care vine de la frați, și nu înțelege ca porcul care a închis ochii și a rupt gardul. Acest demon îl aduc gânduri de slavă deșartă cronicizate, și „dacă nu s-ar scurta zilele, nici un trup nu s-ar mântui” (Matei 24, 22)”. (Idem, pp. 101-102)
Evagrie Ponticul ne propune ca mijloc de contracarare a slavei deșarte cultivarea tăcerii, mai ales în privința faptelor bune pe care le săvârșim: „Pecetluiește-ți bună-mireasma ostenelilor tale cu tăcerea.”
„Noaptea să mănânci carnea Paștelui,
și nu-ți face publică înfrânarea ascunsă,
nici să o arăți în lumină multor martori,
pentru ca „Tatăl Care vede în ascuns” (Matei 6,6)
să-ți răplătească pe față”.
În scrisorile sale, Evagrie ne arată că una din cele mai eficace căi de înfrângere a slavei deșarte este răbdarea necinstei venite din partea semenilor noștri: „O infecție cronicizată se tămăduiește prin fier înroșit în foc, iar deprinderea slavei găunoase prin necinste și întristare. Tăierea și arsura dor puternic, dar opresc întinderea rănii. Tot așa, necinstea întristează pe cel ce se tămăduiește, dar face să înceteze patimile cele rele, slava găunoasă și mândria”. (idem, p. 149) Evident, nimeni nu poate răbda necinstea, dacă nu își înrădăcinează în suflet virtutea smereniei.

Sfântul Ioan Scărarul despre „furnica din aria inimii”
În Scara dumnezeiescului urcuș, Sfântul Ioan Sinaitul dedică cea de-a douăzeci și doua treaptă a ei descrierii patimii slavei deșarte. Atributul  principal al slavei găunoase este acela că ea ne zădărnicește toate faptele bune, risipindu-ne virtuțile agonisite cu multă osteneală, la originea ei stând necredința, iar ea născând, la rândul său, patima mândriei : „Slava deșartă e după felul ei o schimbare a firii, strâmbare a năravurilor și ferirea de defăimare. Luându-i în considerare proprietățile (calitatea), ea este risipitoare a ostenelilor, nimicire a sudorilor, vrăjmașă care caută prin trădare să ne răpească comoara faptelor bune, fiică a necredinței, înainte-mergătoare a mândriei, înecare a corabiei în port, furnica în aria (inimii) care, deși mică, complotează mereu împotriva ostenelilor și roadelor lucrate de virtuțile noastre. Furnica așteaptă ca agricultorul să strângă grâul de pe câmp, precum și slava deșartă așteaptă să fie strânsă bogăția (noastră sufletească). Aceea se bucură la gândul că va putea fura semințe, aceasta că ne va risipi virtuțile”. (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 263)
Sfântul Ioan Scărarul evidențiază faptul că materia din care se hrănește patima slavei deșarte o constituie chiar virtuțile noastre, demonul care se ascunde în spatele ei având o atitudine opusă față de faptele noastre, în comparație cu cea manifestată de acela care ne cufundă sufletul în deznădejde: „Duhul deznădejdii se bucură văzând că se înmulțesc păcatele, iar duhul slavei deșarte că se înmulțesc virtuțile. Poarta celei dintâi este mulțimea rănilor, iar a celei de-a doua bogăția ostenelilor”. (ibid.)
Vom regăsi aceeași idee în Capetele despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Când birui vreuna dintre patimile mai necinstite, de pildă lăcomia pântecelui sau curvia sau mânia sau lăcomia, îndată se repede asupra ta gândul slavei deșarte”.
În concordanță cu Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Scărarul pune în lumină sursele variate ale slavei deșarte: „Soarele strălucește fără alegere asupra tuturor, iar slava deșartă se bucură de toate străduințele noastre. Dar ce zic, postind, mă fălesc, iar când întrerup postul spre a nu mă arăta cumpătat, iarăși mă mândresc. Înveșmântându-mă în podoabe, sunt biruit; schimbându-le cu haine simple, iarăși dau dovadă de slavă deșartă. Vorbind sunt învins, dar păstrând tăcerea iarăși sunt învins de către gândul deșertăciunii. Această patimă poate fi asemuită bucățelelor de fier cu trei ascuțișuri, pe care, oricum le-ai arunca, tot păstrează un vârf îndreptat în sus, astfel ca să poată înțepa pe cei care le calcă”. (idem, p. 264)
Merită să medităm câteva clipe asupra paragrafelor următoare, în speranța că vom conștientiza mai bine cât de important este să ne fixăm un scop corect în lupta noastră cu propriile patimi, o țintă ancorată în Dumnezeu [sinonimă cu a ne strădui să fim continuu în comuniune cu El, având prezente tot timpul în minte cele trei momente ale parcursului vieții duhovnicești: purificarea de patimi – iluminarea minții (nous) prin harul Duhului Sfânt- îndumnezeirea, percepută ca vedere a slavei dumnezeiești]: „Înfumuratul este un credincios închinător la idoli; lui i se pare că cinstește pe Dumnezeu, dar până la urmă el voiește să placă nu Domnului, ci oamenilor. Înfumuratul este iubitor de arătare (îi place să se arate în public). Postul celui mândru nu este răsplătit, iar rugăciunea sa este deșartă, deoarece pe amândouă acestea le săvârșește spre a fi lăudat de oameni”.
Cine nu săvârșește faptele credinței fariseic, pentru a dobândi prețuirea oamenilor, nu va ajunge în situația ingrată a „câștigătorului care nu ia nimic”: „Ascetul care se mărește în deșert este de două ori nenorocit, deoarece își muncește trupul (prin nevoințe) iar plată nu dobândește”. (ibid.) Cel ce înțelege valoarea inestimabilă a smereniei, și o cultivă, nu va cădea lesne în mrejele numeroase, pe care le întinde la tot pasul demonul slavei deșarte: „Sunt unii care-și chinuie trupul fără nicio noimă spre a dobândi desăvârșita libertate de patimi (apathia), bogăția darurilor cerești, putința de a face minuni și posibilitatea de a prevesti, necunoscând nenorociții că nu ostenelile, ci mai vârtos smerenia este maica unor astfel de daruri. Cel care se socotește pe sine datornic, va câștiga o bogăție la care nu se aștepta și pe care nu o nădăjduia.” (idem, p. 266)
Această patimă complexă nu poate fi anihilată dintr-o dată, ci treptat, plecând de la exteriorizarea ei, mergând spre gândul și pornirile lăuntrice care o generează, culminând cu indiferența la desconsiderarea pe care ne-o arată semenii: „Începutul biruințelor asupra slavei deșarte este păzirea gurii și iubirea necinstirii; mijlocul este curmarea tuturor lucrărilor care ar putea să nască în mintea noastră gândul slavei deșarte; iar sfârșitul – dacă se poate vorbi de un sfârșit al adâncului – este a îndeplini fără de niciun regret toate cele ce țin de necinstire, înaintea mulțimii oamenilor”. (idem, p. 268)
Cine a înfrânt patima slavei deșarte, este ferit de patima mândriei, cea mai cumplită dintre toate: „(…) cel care n-a fost cuprins de această boală a slavei deșarte, nu va cădea nici în mândria cea înjositoare și potrivnică lui Dumnezeu”. (idem, p. 269)
Sfântul Ioan Casian ne arată valoarea smereniei (în raport cu semenii noștri, în primul rând) pentru accederea la măsura desăvârșirii în viața creștină: „Nimeni nu poate atinge țelul final al desăvârșirii, adică al curăției, decât numai printr-o umilință adevărată, pe care o arată mai întâi față de frați și apoi chiar lui Dumnezeu” (Cf. Așezămintele mânăstirești, XII, 23)

joi, 5 aprilie 2018

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul- ”Învăţături despre viaţa duhovnicească şi rugăciunea lui Iisus” (Editura Meteor Press, 2018). O puteți comanda cu reducere de 20 % direct de pe site-ul editurii


 O puteți comanda cu reducere de pe site-ul Editurii Meteor Press

”Lucrarea pe care o propunem cititorului conţine scrisori ale Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul adresate schiegumenului Gherman (Gomzin, precum şi schimonahului valaamit Agapie (Molodiașin). Scrisorile Sfântului au o valoare de necontestat. În ele s-a pecetluit experienţa duhovnicească a marilor asceţi ai Ortodoxiei, de nepreţuit pentru cititorul contemporan. Păzindu-ne de greşeli şi de înţelegerea falsă a vieţii duhovniceşti, această experienţă ne îndrumă pe calea cea strâmtă, dar adevărată, a mântuirii”.

O nouă apariție la Editura Meteor Press: „Maica Domnului, izvor nesecat de iubire”


Volumul este coordonat de Vlad Herman. O puteți comanda direct de pe site-ul Editurii Meteor Press, cu o reducere de 20 la sută.

Un fragment din volum: ”Icoana Maicii Domnului "Portaitissa " este cel mai de seamă odor al Mănăstirii Iviron din Muntele Athos, unde se află din anul 999.
Potrivit tradiției ortodoxe, această icoană a fost pictată chiar de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Este făcătoare de minuni, rugăciunile multor credincioși înălțate înaintea acestei icoane fiind ascultate prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu, pentru îndeplinirea cererilor lor". ( pag 63)



luni, 26 martie 2018

Raluca Prelipceanu: Între clipă și veșnicie

Am coborât aseară de la mânăstire, unde am petrecut câteva zile, înapoi în lumea civilizată a orașului, a betonului, a Iphone-urilor. Bineînțeles, îmi scăpasem telefonul pe jos, ecranul - și așa spart pe când pozam un curcubeu - s-a spart mai rău. Cum era să trăiesc deconectată de "lume", lumea virtuală în care trăim, a relațiilor super-flu, în spațiul virtual...

Limbajul s-a trivializat, frazele s-au scurtat, dar am ajuns la un asemenea grad de dependență încât dacă nu îl avem, ne simțim inexistenți, lumea toată s-a prăbușit... nu mai știu ce face Franța, America etc. Am fost la mai multe service-uri și am dat o gramadă de bani numai ca să salvez datele din el... Evident, e chiar mai important decât mâncarea. E beton de beton de spart, pentru că trăim într-o civilizație a superficialului și a vitezei, în care un aparat nu trebuie să țină mai mult de un an. Oricum, între timp se inventează un model mai nou, mai performant și cel vechi devine desuet. Așa că nu are rost să mai investim suflet în ceea ce facem și nici măcar atenție; e de ajuns să facem ceva de mântuială care se strică rapid, cu durată de viață scurtă.

Și a noastră s-a scurtat. Am început să facem scurtcircuit, ca și aparatele, accidentele cardiovasculare, cancerele sunt la ordinea zilei. Ni s-a scurtat durata de viață. De ce ? De la viteza vieții noastre pe care o numim stres, dar, de fapt, e goana noastră pentru aici și acum, pentru a avea și nu pentru a fi... Mă definește ceea ce am și nu ce sunt. Și atunci când mă definește ceea ce sunt, înseamnă statutul social și nu calitatea de om și deci goana pentru a câștiga aprecierea celorlalți, cât mai multe like-uri la postări. Așa sunt și relațiile între noi: superfluide, rapide, virtuale, lipsite de emoție și conținut. Reci și calculate, trăite în grabă, într-o clipă, pentru că ne e frică să trăim mai mult, ne ascundem în spatele unui ecran. Trăim, în același timp, foarte mult și foarte puțin. Trăim mult, în sensul că avem foarte multe relații în același timp, pe tot globul, dar relațiile acestea sunt mult mai superficiale și lipsite de profunzime.

Până și copiii sunt crescuți pe Internet astăzi - online de la distanță - de către părinții plecați pentru un trai mai bun, mai multe bunuri materiale. Copiii aceștia primesc de la părinți bunuri materiale, telefoane de ultimă generație etc., dar nu și dragoste. Au bunuri materiale, dar sunt lipsiți de dragoste. Și, neprimind dragoste, mă întreb cum vor putea să o ofere mai târziu... Chiar dacă ea există undeva în sufletul lor, nu vor ști cum să o scoată la suprafață, cum să o facă lucrătoare în viața lor.
Și familiile au devenit superfluide, a crescut rata divorțurilor. Oamenii fug de responsabilități pentru un trai mai ușor, pentru confort. Trăim, așa, înr-o cultură a confortului, a eului gâdilat, băgat bine în păturică și învelit convenabil la căldurică.

Și culmea e că, în ciuda confortului, ni se reduce durata de viață. Tocmai din cauza alergăturii pentru a dobândi confortul. Sau intrăm în depresie, pentru că odată ce am îndepărtat toate responsabilitățile pe plan personal, din viața noastră, și am dobândit confortul după care alergăm, ne dăm,  în fine, seama că este gol de conținut și intrăm într-o criza existențială.
În curând o să ne putem spovedi online, la catolici serviciul e deja disponibil. Pot să îmi construiesc personalitatea, identitiatea online așa cum vreau eu... nici măcar nu trebuie să spun adevărul despre mine, ci ceea ce vreau eu ca celălalt să știe.

Și în mânăstiri a pătruns online-ul. Trebuie să ne adaptăm timpurilor, societății, alftel nu îi putem ajuta pe credincioși. Trăim într-un mediu online. Aici se cască un hău între pustnici și mânăstirile deschise către lume și  misiune. În acestea din urmă nu poți evita online-ul, dacă vrei să îi ajuți pe ceilalți.

Următorul popas: la Kaufland; bineînțeles, este post, dar să nu uităm de pântece, că acela e important. Acum există, așa, o diversitate de mâncăruri de toate tipurile că am putea desființa și postul, aproape.Să îi dăm pântecelui ce i se cuvine și apoi resturile lui Dumnezeu, sufletul e auxiliar... de aceea îl și hrănim cu o hrană duhovnicească de cea mai proastă calitate.
Sufletul românesc a fost amputat și în loc s-au implantat valori străine, dar care nu vorbesc sufletului, implantul nu e asimilat... de aceea e și fals. Filme străine, limbaj străin, concepții străine, melodii străine, străine sufletului meu.

Și totuși ne creștem copiii cu ele. Copilul nu mai știe să se bucure de o frunză, de un copac, o floare, o mâță, o rază de soare, pentru că distracția principală a devenit plimbarea la mall-uri, în spațiile de joacă special amenajate, în timp ce părinții, obosiți de la serviciu, pot discuta lejer cu un prieten la o masă sau o cafenea.

Satele se depopulează, copiii noștri cresc între pereți și betoane, PVC-uri. Ne relaxăm în mall, nu în parc, nu în muzeu, nu la o expoziție. Acolo ne cheltuim banii și timpul pe mărfuri străine, cu distacții surogat și postăm pe internet o imagine cool cu prietenii sau doar un selfie, deh, să știe toată lumea unde am fost, că nu se poate învârti globul, dacă nu știu toți că eu port tricouri străine și mânânc pizza și alte chestii cool...

Trăim într-o lume a amabalajului, o criză a esenței... Totul se petrece la nivel exterior. Accentul este pus pe aparențele exterioare, pe bunurile materiale, dar dincolo de acestea nu vedem nimic, nu căutăm nimic mai mult, nici sufletul, nici sacrul, nici adevărata valoare a lucrului. Trăim trupește, o viață în afara inimii, căci dacă am trăi în inimă, acolo am afla și veșnicia și esența și pe Dumnezeu. Trăim fără inimă...

Ne punem o mască, și nu trăim viața noastră, căutăm cu disperare aprecierea, dragostea, statutul social într-o societate fără statut și fără coloană. Coloana vertrebrală a unei societăți sunt valorile morale și identitare. Ori, noi suntem în criză din acest punct de vedere. Ne mulțumim cu relațiile superficiale, de o noapte sau poate doar ceva mai mult, cu iubirea surogat, cu lucruri care nu au valoare în veșnicie. Ni s-a spus acum mulți ani și ni s-a impus acel motto- Trăiește clipa!-, dar clipa noastră e veșnicia și tot ce facem aici pe pământ e să pierdem veșnicia, îngropându-o în lucruri trecătoare, banale, triviale, supeficiale. Ne pierdem viața și veșnicia, alergând după lucruri pe care le avem un moment, pentru că vrem să le posedăm, să le avem pentru că ele ne definesc. Nici măcar eu nu mai sunt o persoană, ci un obiect. Nu îl iubesc pe celălalt, iubesc ceea ce are celălalt pentru că și acesta e un accesoriu pentru mine. Are frumusețe, siluetă, ținută, are mașină, casă, bani... eu nu îl iubesc pe celălalt, ci prelungirea personalității mele în el. Dacă l-aș iubi l-aș accepta așa cum este, m-aș jertfi.

Iată unde ne duce exacerbarea eului. Ne amăgim, prin faptul că suntem conectați, că suntem importanți, că am făcut ceva în viață. Sună un telefon, bâzâie tableta de mesaje de pe rețelele de socializare, îmi cere șeful să fac nu știu ce. Mă plâng câte am pe cap, dar, de fapt, toată atenția asta îmi place pentru că încep să mă cred Dumnezeu...

Și atunci Dumnezeu, care e smerit, se dă la o parte din viața mea, nu mai are loc de MINE și mă lasă cu tehnologiile care îmi conduc viața, cu iubirile surogat, cu copiii crescuți pe internet, cu o noapte de plăcere, cu bunurile mele materiale pentru care îmi irosesc toată viața ca să le achiziționez și ele durează o zi, după care se sparg. Bunuri de o zi, iubiri de o zi, fericiri de o clipă... iată ce înseamnă pentru noi existența... Suntem bombardați de informații pline de nonsens. News și fake news. Existența se oprește aici și acum, se trăiește aici și acum. Și asta pentru că cineva ne-a mințit, ne-a închis într-o clipă... Și am rămas prizonieri clipei.

Dragostea adevărată înseamnă jertfă pentru celălalt și numai aceasta are valoare în veșnicie. O faptă de milostenie față de aproapele, chiar și făcută într-un gest de superioritate, are valoare în veșnicie ca ceapa aruncată de zgârcit după un sărac, pusă de îngerul său în talerul balanței, la Judecată. Ce îi faceți unuia dintre aceștia mici, Mie îmi faceți, chiar și un gând de milă, de durere pentru aproapele are valoare în veșnicie și poate mântui un suflet.
Eu gândesc că îl ajut pe celălalt și nici că s-ar putea să mă înșel mai tare: pe mine mă ajut... Noi nu ne-am născut pentru o clipă, ne-am născut pentru veșnicie, veșnicie pe care o pierdem pentru o clipă. (Raluca Prelipceanu)

luni, 19 martie 2018

Arghirofilia (iubirea de arginți) și geamăna ei – pleonexia (dorința de a avea bunuri noi, cât mai numeroase)


[Text preluat de la anacronic.ro]
O vorbă de duh a străbunilor noștri zice că „banul e ochiul dracului”. Astăzi ea ne pare cu totul învechită, mai ales că noi ne ghidăm, în viața de zi cu zi, după alte principii. „Maximizarea profitului și diminuarea costurilor”, este doar unul dintre ele, relevant pentru mentalitatea societății în care trăim. Există o întreagă cultură (de dată relativ-recentă, cu rădăcini puternice în psihologia motivațională și în filosofia utilitaristă) care ne învață să tindem întotdeauna spre câștig. Deși, în realitate, fiecare dintre noi, se confruntă, la un moment dat, cu situații existențiale care contrazic, pur și simplu, acest principiu: suferința, singurătatea, înstrăinarea, boala, moartea.
Societățile de consum cultivă în scop mercantil patima pleonexiei: grupuri numeroase de specialiști în marketing și în psihologia consumului caută continuu să creeze – și să satisfacă prin consum – nevoi artificiale.
Dincolo de diferențele majore dintre societățile tradiționale și societățile postmoderne, rămâne, totuși, o întrebare: care este raportarea corectă la bani și la bogăție? Bogăția, în sine, constituie un păcat?
Despre patima lăcomiei de bani și de bunuri materiale ne lămuresc, în primul rând, Sfintele Scripturi. Mântuitorul ne învață: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni. Căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”. (Matei 6, 24). În tâlcuirea sa la Sfânta Evanghelie după Matei, Sfântul Teofilact al Bulgariei spune: „Vezi că este cu neputință ca cel bogat și nedrept să slujească lui Dumnezeu, fiindcă iubirea banilor îl îndepărtează de la Dumnezeu”. (Fericitul Teofilact, Mitropolitul Bulgariei – Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei și Marcu, Editura Lumina lui Hristos, Kiev-Chișinău, 2010, p. 69)
Când tânărul cel bogat – care din tinerețile lui păzise poruncile – pleacă întristat, nefiind în stare să-și vândă averile, să le împartă săracilor și să Îl urmeze pe Domnul, Acesta le spune Sfinților Apostoli: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila [în alte variante, camila] prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 18, 18-27). De aici înțelegem că nu neapărat bogăția constituie un păcat, ci alipirea sufletului (inimii) de ban și de bunurile materiale.
În plus, cel bogat se îmbogățește, păgubindu-l pe altul, sărăcindu-l.
Patima lăcomiei de bani, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, este stârnită de un demon „cu mii de capete”.
Din viețile sfinților învățăm că este păcat nu doar să ne îmbogățim pe seama altuia, ci și să ne însușim un lucru străin. Avva Agathon mergea odată pe drum, însoțit de ucenicii săi. Unul dintre ei, găsind un lemn pe jos, îi spuse bătrânului: „Părinte, poruncește să-l iau”. Bătrânul îl privi plin de uimire și îl întrebă: „L-ai pus acolo?” Acesta îi răspunse: „Nu!” Atunci îl întrebă cuviosul: „Cum, dar, vrei să iei ceea ce nu ai pus?” (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 32)
Tot din Patericul egiptean aflăm cum l-a tămăduit Cuviosul Antonie cel Mare pe un ucenic ce încă suferea de patima avariției. După ce și-a împărțit averile săracilor, păstrându-și puține pentru sine, s-a îndreptat spre locul în care se nevoia Avva Antonie. Bătrânul i-a dat următoarea ascultare: „De voiești să te faci monah, mergi în satul cutare, cumpără carne și pune-o împrejurul trupului tău gol și apoi vino aici”. Îndeplinind ascultarea, „câinii și păsările îi rupeau trupul”. Apoi i s-a înfățișat bătrânului, care l-a întrebat dacă a făcut cum i-a spus. Fratele i-a arătat trupul sfâșiat, iar Cuviosul i-a spus: „Cei ce se leapădă de lume, dar voiesc să aibă bani, astfel sunt sfâșiați de dracii care-i luptă.” (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 14)
Patima lăcomiei de bani, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, este stârnită de un demon „cu mii de capete”.
Evagrie Ponticul descrie patima arghirofiliei, arătând în ce măsură este îngemănată cu alte patimi – frica de viitor, necredința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mândria: „Iubirea de arginți (phylargyria) sugerează o bătrânețe îndelungată, neputința mâinilor la lucru, înfometările viitoare și bolile care se vor întâmpla, amărăciunile sărăciei și câtă ocară este să primim de la alții cele de care avem nevoie.” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 86) Avarul nu își pune nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, ci caută să se păzească de imprevizibilul viitorului, încrezându-se în banii și averile agonisite. În același timp, gândul că pe viitor va trebui să trăiască din mila semenilor îi ațâță patima trufiei.
Aceleași trăsături ale iubirii de arginți le găsim, în linii generale, și în descrierea pe care i-o face Sfântul Ioan Sinaitul, care îi dedică cea de-a XVI-a treaptă a Scării sale: „Iubirea de argint este închinarea la idoli, fiica necredinței, scuză a bolilor, prezicătoare a bătrâneții, vestitoare a foametei, ghicitoare a secetei. ” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 246)
Lăcomia după bani sau avariția este „rădăcină tuturor relelor” ( 1Tim 6,10). În alt loc, Evagrie scrie: „Cine vrea să reteze patimile, să taie rădăcina; căci dacă iubirea de arginți rămâne, la nimic nu folosește tăierea ramurilor; chiar dacă le tăiem, înfloresc din nou, îndată”. (Avva, Evagrie, ed. cit., p. 86)
Atașamentul irațional față de bani poate fi rădăcină a celorlalte patimi (atât a celor trupești – lăcomia pântecelui, desfrânarea -, cât și a celor de natură spirituală – slava deșartă, mândria) și în sensul că omul pătimaș are continuu nevoie de bani pentru a și le satisface. Iubirea de bani și de bunuri materiale este expresia evidentă a iubirii de sine (philautia). Ea este insațiabilă. De aceea Platon îl asemăna pe avar cu bolnavul de hidropizie, care deși are trupul umplut cu apă, suferă de sete; la fel, cel lacom și plin de bani, dorește cu ardoare să îi agonisească.
În alt loc Evagrie surprinde incompatibilitatea fundamentală dintre atașamentul de avuții, ca expresie a iubirii pătimașe de sine, și iubirea de aproapele „Ca viața și moartea să se întâmple deodată aceluiași om nu face parte dintre lucrurile plauzibile; tot din cele cu neputință face parte și ca iubirea milostivă să coexiste în cineva împreună cu avuțiile, căci iubirea desființează nu numai avuțiile, ci și însăși viața noastră trecătoare.” (idem, p. 114)
Arghirofilia este o patimă subtilă, care se poate ascunde în spatele unor părute virtuți, ascunzând, la rândul ei, patima slavei deșarte: „Foarte variat și iscusit în amăgire mi se pare demonul iubirii de arginți: de multe ori când este strâmtorat de renunțarea extremă se preface în econom și iubitor de săraci; primește în chip autentic pe străini care nu sunt încă de față, trimite slujiri altora care sunt lipsiți, vizitează închisorile orașului și-i răscumpără chipurile pe cei ce s-au vândut pe ei înșiși, se alipește de femei bogate și îi arată pe cei care trebuie să fie tratați bine, iar pe alții care au punga plină îi povățuiește să renunțe la ea. Și amăgindu-și astfel puțin câte puțin sufletul îl învăluie în gânduri de iubire de arginți și îl predă demonului slavei deșarte.” (idem, p. 115)
Împotriva demonului înșelător al arghirofiliei ne atenționează și Sfântul Ioan Scărarul: „Nu spune că strângi bani spre a-i da săracilor, deoarece văduva din Evanghelie a cumpărat împărăția cerurilor cu doi bănișori. (…) Iubirea de arginți are ca început falsul pretext de a-i ajuta pe săraci, culmea ei este vrăjmășirea celor lipsiți. Până când n-a strâns bani mulți, avarul se arată milostiv, când însă devine posesorul unor averi mari, își ține mâinile închise” (Ioan Scărarul, op.cit, pp.246-247)
Agoniseala, alipirea minții de bunurile materiale naște grijile. Evagrie atrage atenția într-o altă scriere: „Monahul cu multă agoniseală e o corabie încărcată, ușor scufundată de valuri în furtună; căci așa cum o corabie supraîncărcată e chinuită de fiecare val, tot așa e înecat de griji și cel cu multe agoniseli.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile – Despre cele opt gânduri ale răutății și Replici împotriva lor, Editura Deisis, 2006, p. 78) Sau: „(…) cel cu multă agoniseală e legat de griji cum e legat un câine de lanț. (…) Și atunci când vine moartea, lasă în chip mizerabil cele prezente, își dă sufletul, dar nu-și lasă ochiul de pe lucruri; e târât de ea fără voie ca un sclav fugar; se desparte de trup, dar nu se desprinde de lucruri, întrucât patima îl stăpânește mai mult decât cele care-l târăsc (spre moarte).” (idem, pp. 79-80).
În lumina acestui fragment, înțelegem mai bine următoarea întâmplare din Patericul egiptean: „Se spunea iarăși despre avva Ammoi că a fost bolnav pe pat mulți ani, dar niciodată n-a lăsat gândul său să ia aminte la chilia cea dinăuntru, să vadă ce are. Că multe îi aduceau lui pentru boală. Și când intra și ieșea Ioan, ucenicul lui, el își închidea ochii, ca să nu vadă ce face, căci îl știa că este călugăr credincios.” (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014)
Foloasele duhovnicești pe care le aduce înfrângerea patimilor arghirofiliei și pleonexiei
Cel ce cultivă neagoniseala poate ajunge la măsura rugăciunii curate: „Monahul lipsit de agoniseli e un atlet care nu poate fi cuprins de mijloc și un alergător ușor care ajunge repede „la cununa de sus” (Flp 3,14)”. (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos), ed.cit., p. 115) În altă parte, Evagrie exprimă aceeași idee, uzând de o imagine și mai frumoasă: „Monahul lipsit de agoniseală e vultur ce zboară în înalt: coboară pentru hrană numai când îl silește nevoia.” (Avva Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurileed. cit., p. 79)
Sfântul Ioan Scărarul arată că cel ce a învins patima iubirii de bani și avuții s-a eliberat din înlănțuirea grijilor și a dobândit rugăciunea curată, dar și dragostea: „Cel care a biruit această patimă a tăiat legătura grijilor (care-l țintuiau în această lume); cel care însă este legat de dânsa, nu va putea aduce niciodată lui Dumnezeu o rugăciune curată”. (…) Cel ce a biruit și în cea de a șaisprezecea luptă, sau a dobândit iubirea, sau a tăiat grijile (deșarte)”. (Ioan Scărarul, ed. cit., pp. 246-247)
Remedii duhovnicești împotriva iubirii pătimașe de bani și avuții
Evagrie consideră că virtutea care i se opune nu este sărăcia, ci neagonisirea (aktemosyne), faptul de a nu fi atașat de posesiunile materiale, starea lăuntrică de detașare de ele.
Rezumând învățătura Sfântului Ioan Casian, Înaltpreasfințitul HIerotheos Vlachos scrie că „ iubirea de argint se tămăduiește prin lepădarea de avuții și prin sărăcia cea de bunăvoie, după cum ne învață Scripturile și Sfinții Părinți.” (Mitropolit Hierotheos Vlachos – Psihoterapia Ortodoxă -Știința Sfinților Părinți, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 335)
Sfinții stareți de la Mănăstirea Optina ne îndeamnă să facem milostenie cu banii care ne prisosesc. Acesta este sfatul pe care îl întâlnim adesea în scrierile ascetice: patima atașamentului de bani și bunuri materiale se vindecă, exersându-ne în actul de a da din ceea ce avem, din ceea ce ne prisosește, celor ce se găsesc în lipsuri și nevoi. Astfel, Cuviosul Macarie de la Optina își sfătuia un ucenic: „Dacă vei controla tu banii, iar nu banii te vor controla pe tine, atunci conștiința nu va putea să te mustre pentru faptul că ai bogăție pieritoare”. (Filocalia de la Optina- Învățături de suflet folositoare ale cuvioșilor bătrâni de la Optina, vol. 1, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 144) Aceeași povață o găsim la Starețul Antonie ( „Dacă vei avea bani în plus, să dai milostenie”) și la Cuviosul Anatolie ( „Despre banii de care mi-ai scris, să cumperi ceea ce e de trebuință, iar ce-ți rămâne să-i dai”) (ibid.) (Ciprian Voicilă)

marți, 6 martie 2018

Raluca Prelipceanu: Sub crucea lui Ioan, noul mărturisitor al lui Hristos


Crucea este un simbol străvechi, precreștin, cosmogonic, care a fost îndumnezeit prin jertfa lui Hristos. Conform tradiției, lemnul din care s-a făcut crucea pe care a fost răstignit Hristos este chiar lemnul pomului cunoștinței binelui și răului al cărui fruct i-a dus la pierzare pe Adam și Eva, când au mâncat din el în rai. 
Iată că acum pe lemnul acesta este răstignit Hristos. În același timp, lemnul acesta este copacul vieții pentru că pe el stă țintuită viața cea veșnică. Prin cruce, Hristos biruiește diavolul, îndumnezeiește lemnul prin care păcatul intrase în lume, stropindu-l cu scump sângele Său. De aici și crucea ca simbol și armă de biruință asupra răului. Deci, iată crucea este pomul din care izvorăște viața cea veșnică pentru că numai prin jertfa lui Hristos avem noi acces la viața venșică. Arborele vieții veșnice este Hrisots, iar mlădițele sale sunt credincioșii, născuți din jertfa sa pe arborele crucii. Iată ,Hristos și crucea devin una pentru a da naștere poporului binecredincios. Prin Hristos, arborele cunoștinței binelui și răului se trasformă în arborele vieții veșnice. Fără cruce nu ar fi fost posibilă mântuirea, fără jertfă în viața noastră, mântuirea nu este posibilă. De aceea, crucea în sens metaforic înseamnă și drumul nostru către mântuire, jertfa și suferința pe care trebuie să o îndurăm ca să murim păcatului, să murim omului celui vechi și să înviem întru nădejdea vieții celei veșnice. Singura armă împotriva răului și cea cu care Hristos a biruit iadul este iubirea jertfelnică.
Crucea, însă, nu a fost indurată doar de Hristos, care a murit pe ea, ci și de Fecioara Maria, a cărei cruce a fost tocmai aceea de a-și vedea Fiul murind pe cruce, așa cum i-a prezis proorocița Ana că sabie va trece prin inima ei. Oare ușor i-a fost ca mama să își împartă Fiul cu lumea întreagă, să Îl vadă batjocorit, nedreptățit și răstignit chiar de cei pe care îi ajutase ? Hristos a biruit iadul tocmai prin faptul că și-a acceptat crucea, aceea de a muri nevinovat pe cruce... Dar numai prin jertfa sa neprihănită Hristos a putut birui iadul, a îndumnezeit lemnul crucii care fusese blestemat, căci prin fructul său a intrat în lume păcatul, a făcut posibilă mântuirea, luând asupra Sa păcatele noastre… până atunci toți oamenii drepți sau nedrepți mergeau in iad. Crucea, conform definiției latine și grecești, crux, respectiv stavros, înseamnă un lemn de care spânzurăm ceva. Ori, de data aceasta acel ceva ce a fost spânzurat pe lemn a fost cineva, a fost persoana absolută, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și prin simpla Sa atingere, prin sângele Său care s-a scurs pe cruce, a îndumnezeit lemnul crucii și l-a transformat în armă asupra diavolului. Nimic nu îl poate birui pe diavol decât iubirea jertfelnică. Jertfa este, de fapt, cea care transformă iadul din viața noastră în rai.
Noi, ortodocșii ne însemnăm cu semnul crucii cu credința că aceasta ne va proteja de tot răul, că prin cruce vom birui răul, așa cum l-a biruit Hristos. Primele trei degete sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce celelalte două sunt lipite în palmă. Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane care împărtășesc aceeași natură. Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt, reprezintă dubla natură, umană și divină, a persoanei lui Hristos.
Sfântul Nectarie ne spune că Dumnezeu nu a dat nici unuia dintre noi o cruce mai grea decât o putem duce : Înainte de a-ți trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecțiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce

În 1919, se năștea la Dobrotești, Teleorman, într-o familie de macedoneni Ioan Ianolide. Crucea sa avea să fie cu totul specială, deoarece viața sa avea să fie mucenicie. În 1941, pe când era student la drept va fi acuzat de implicare în Frățiile de cruce legionare și întemnițat. Va petrece 23 de ani în diverse temnițe ale regimului bolșevico-comunist : Aiud, Gherla, Galda de Jos, Pitești, Jilava etc. În închisoarea de la Pitești, cand i s-a confiscat cruciulița îi va spune gardianului : Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”, fapt pentru care va fi bătut și torturat. Într-un târziu va fi eliberat. Găsindu-și logodnica, care îl așteptase vreme de 18 ani, căsătorită cu altcineva, va dori să își petreacă restul zilelor într-o mânăstire, dar până și această dorință îi va fi refuzată. Atunci, se căsătorește și adoptă copilul soției sale. Se stinge de cancer pe 5 februarie 1986, obosit și hăituit de nenumăratele anchete ale securității.

Cu totul minunat este însă modul în care am aflat eu crucea lui Ioan. În copilărie, deasupra patului meu, atârnau o icoană a Preasfintei Treimi, reproducere după icoana lui Rubliov, cunoscută și sub denumirea de „ospitalitatea lui Avraam”, care are și ea o poveste minunată, iar dedesubt o cruce în os sculptată foarte fin, reprezentând răstignirea lui Hristos, iar în colțuri cei patru evangheliști. Practic, am crescut cu ea deasupra capului. La ea mă închinam în fiecare zi, subt ea îmi spuneam zilnic rugăciunile de dimineață și seară și poate și altele pe parcursul zilei, acolo era Hristos și într-o iconiță mică, în care era reprezentat înconjurat de copii, cu care dormeam sub pernă. Acestea erau primele imagini ale lui Hristos pe care le-am cunoscut și cu care am crescut. Proveniența icoanei am aflat-o, dar nu și a crucii și ea mi-a fost descoperită în chip minunat. 
Aveam deja 27 de ani și studiam în Franța, dar în fiecare vară veneam în vacanță la Mânăstirea Tismana. Anul acela, am ajuns chiar înainte de ziua mea, am ajutat la spălat geamurile bisericii, pe care a trebuit să le spăl în trei rânduri, căci eram cam nepricepută, iar a doua zi am primit cadou de la o maică, o rudă mai îndepărtată a tatălui meu, cartea Deținutul profet, cu o frumoasă dedicație. Când am plecat din țară, cartea a rămas pe marginea patului. Mama, ca de obicei, a aranjat lucrurile și a găsit și cartea respectivă; răsfoind-o și-a amintit de cum l-a cunoscut ea pe Ioan Ianolide. Doamna Constanța Ianolide, soția lui Ioan Ianolide era colegă de serviciu și prietenă bună cu bunica mea, astfel încât a venit la nunta părinților mei însoțită de soțul ei care le-a oferit în dar o cruce sculptată de el în os. Mama m-a sunat să îmi spună ce emoție i-a prilejuit cartea respectivă, întrucât părinții mei și-l aminteau ca fiind o persoană foarte distinsă, dar nu aflaseră niciodată care fusese viața lui anterioară.  Pe vremea aceea, domnul Ianolide nu și-a putut permite să povestească adevărul ca să nu le pună în pericol viețile celorlalți. Iată însă că a sosit și momentul adevărului. Era 2009, după 23 de ani de când mărturisitorul Ioan Ianolide părăsise această viață. În timp, aveam să îmi dau seama cât de adevărate erau convingerile exprimate în cartea Deținutul profet, căci cu adevărat profetice sunt cuvintele acestei cărți. Iată cum, în mod minunat, crucea sa și-a făcut cunoscută povestea, crucea celui care indurase 23 de ani în cele mai grele temnițe comuniste… Își pierduse cel mai bun prieten, își pierduse logodnica… Și sunt convinsă că acest lucru a fost înscris în iconomia lui Dumnezeu, ca noi să aflăm și să-i aflăm crucea.

Consider un mare privilegiu de a fi crescut subt crucea dăruită de Ioan Ianolide părinților mei. În viața mea de până acum am putut constata falimentul tuturor ideologiilor transformate de către setea omului de putere în unelte prin care diavolul lucrează și stăpânește lumea aceasta. O singură armă e mai puternică decât toate, sfânta cruce, lemnul îndumnezeit de iubirea jertfelnică a lui Hristos.  Singura armă care Îl poate birui pe Stăpânitorul lumii acesteia și care ne poate asigura mântuirea și înveșnicirea este iubirea jertfelnică a lui Hristos. Îi dau, așadar, întru totul dreptate deținutului profet, cu privirea aceea plină de puritatea cerului lui Hristos, pe care nu i-au putut-o înfrânge nici torționarii comuniști, nici anii grei de detenție, muncă și privațiuni, așa cum l-au cunoscut părinții mei. În sufletul său curățit ca aurul în topitoare se pogorâse tot cerul lui Hristos. Răspândea acea pace care dovedea faptul că își însușise pe deplin conținutul vieții lui Hristos, până a se identifica prin martiriul său cu Cel pentru care pătimise…

Mama mi-a spus despre el atâta : Era altfel decât ceilalți, el nu era din lumea aceasta, chiar dacă trăia în lume.  Avea ceva de dincolo, o pace și o dragoste pe care le răspândea asupra celor din jur, ilustrând cuvintele Sfântului Serafim de Sarov dobândește pacea și mii în jurul tău se vor mântui. Cu siguranță avea rugăciunea inimii. Dar poate mai importante decât darurile făcute părinților mei -crucea, cerceii și o broșă lucrate chiar de el - au fost sfaturile date unei perechi de tineri care își asumaseră crucea căsătoriei: cel mai important pentru o familie este ca în ea să domnească înțelegerea, ca soții să se susțină unul pe celălalt în momentele grele și să se înțeleagă reciproc. O familie se clădește în primul rând pe înțelegerea dintre soți.

Ioan Ianolide este unul dintre cei cărora li se potrivesc cel mai bine acele cuvinte ale Mântuitorului: În lume necazauri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!  Cum ? Prin asumarea suferinţei de dragul lui Hristos și al semenilor, așa cum stă scris și pe crucea sa de la mormânt, de la Cernica: Totul în Hristos. Sfinte noule mucenic, Ioane, roagă-te pentru noi, păcătoșii ! (Raluca Prelipceanu)