vineri, 4 august 2017

O istorie inconfortabilă

[Puteți comanda cartea aici.] „Așadar, nu e vreo surpriză de ce Sutton a fost boicotat, iar numele său este astăzi încă prea puțin cunoscut. Deprinși a gândi în opoziții binare, mai mult sau mai puțin marxiste (capitalism-comunism, revoluționari-bancheri, etc.), lucrările sale spulberă toate aceste distincții false și contestă argumentat un întreg mod ideologic de a vedea lumea. După ce parcurgi cărțile lui nu îți ia mult timp până când realizezi că aproape tot ceea ce ai fost învățat despre trecutul recent este falsificat sau, în cel mai bun caz, denaturatȚ. Puteți citi aici textul integral semnat de Ninel Ganea.

luni, 31 iulie 2017

Nouă apariție editorială Anacronic: Roger Kimball - ”Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică”. Cu o prefață semnată de Ninel Ganea

[Vă puteți comanda cartea aici] „Obiectivul meu, în Siluirea maeștrilor, a fost în principal negativ: să-l dotez pe cititor cu un nas pentru nonsens și absurditate.” (Roger Kimball – Siluirea maeștrilor) Există cărți și autori despre care ai cumva sentimentul că trebuie să existe chiar dacă nu i-ai întâlnit încă. Sub o avalanșă de rebuturi culturale, aștepți în continuare apariția unor voci inteligente, educate și curajoase, care să reconfirme criteriile, să afirme, fără teamă sau stinghereală, că albul e alb și negrul e negru, care să nu se lase intimidate de spiritul timpului, de falsele pretenții academice sau de nesfârșitele mode culturale, care să scrie bine și să facă un indispensabil efort de asanare artistică, în spiritul proclamat cândva de T.S. Eliot, de “elucidare a operelor de artă și corectare a gustului”. Un astfel de personaj este, fără îndoială, Roger Kimball, unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, editorul revistei New Criterion. Kimball s-a născut în anul 1953 și, după ce a absolvit Yale University, a renunțat la proiectul unui doctorat în filozofia artei pentru a se consacra comentariului cultural în publicații respectabile (Times Litterary Supplement, The Weekly Standard, Sunday Telegraph, Wall Street Journal, The Spectator, Modern Painters, etc), iar ulterior a scris câteva cărți devenite clasice în înțelegerea postmodernității. Deși mărturisea într-un interviu regretul de a nu-și fi terminat dizertația, perspectiva unei cariere academice nu i-a surâs aproape niciodată; asta chiar înainte de a publica “Tenured Radicals”, o lucrare hipercritică la adresa universităților americane, “pervertite de politică, distorsionate de “teoretizări” ermetice, desfigurate de proză ilizibilă și poze teatrale”. “Nu era lumea care să mă atragă”, spunea cu sinceritate scriitorul. Însă, Kimball nu a devenit un rebel fără cauză, un amator de nonconformisme imature sau vreun avid cautător de faimă gratuită. Eseurile sale lovesc tocmai în decăderea gustului public prin vulgarizarea academică, survenită sub presiunea corectitudinii politice și a pulverizării standardelor, în monotonia universitară impusă de totalitarismul relativist, în acei artiști “copii teribili”, care țin filistinii culturali cu sufletul la gură timp de câțiva ani sau chiar luni pentru a face loc rapid următoarelor produse cu termen de valabilitate redus. Adversarul său principal este tocmai revoluția, devenită academică, indiferent de domeniu, fie că vorbim de filozofie, artă, literatură sau politică. “Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică”, cartea publicată în 2004 și tradusă acum în română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului produs de ideologia corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecutului, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectă poate naște justificate semne de întrebare. În fine, dacă până în 2004, Kimball se concentrase asupra efectelor produse de revoluția culturală în societate (“The Long March”) și academie (“Tenured Radicals”), în “Siluirea maeștrilor” eseistul își propune să ilustreze cu foarte mult umor dezastrul produs în artă de corifeii liniei de partid. Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenal două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Prima ține de ceea ce autorul numește, într-un eseu, “trivializarea scandalosului” și constă, în ultimă instanță, în ridicarea mediocrului, a scabrosului, a pornografiei și a perversiunilor la rang de creație superlativă. A doua metodă constă în “violul maeștrilor”, adică în subminarea creațiilor exemplare până mai ieri, printr-o hermeneutică pusă în slujba nihilismului. Duchamp și a sa mustață aplicată Mona Lisei rămâne, poate, exemplul paradigmatic prin excelență, dar el nu este decât o instanță mai radicală și mai onestă în fond, față de comentariul academic contemporan, care interpune în permanență “teoria” între operă și privitor. Este absurd, bineînțeles, a pretinde absența oricărei teorii în receptarea estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizică, aflate în slujba egalitarismului celui mai dezumanizant. Operele nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referință la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o grilă, “teorie” care decelează motivele și intențiile ascunse privitorului până la momentul apariției hierofanților postmoderni. Erminiile sunt strict politice. Adică: feministe, marxiste, psihanalitice, sau o combinație dintre toate. Istoria artei s-a transformat, ne demonstrează Kimball, într-o luptă contra injustițiilor sociale pe care trebuie să le eradicheze. “Merită subliniat că principala problemă, principala pierdere, rezidă nu în programul particular denunțat: războiul împotriva patriarhatului, a capitalismului, marșul contra “valorilor formaliste”, a “eticii burgheze” sau a presupuselor norme de reprezentare “depășite”. Indiferent ce părere are cineva despre aceste campanii (…) ele dislocă arta, retrogradând-o la statul de proptea într-o poveste care nu-i aparține”. În efortul său vizibil polemic, Kimball uzează de o tehnică seducător de simplă: le dă cuvântul pe larg adversarilor săi și, astfel, cititorul ia contact direct cu elucubrațiile pompoase ale istoricilor de artă oficiali. După expunerea introductivă, cartea este structurată practic în jurul comentariilor despre șapte tablouri reprezentative. Kimball prezintă interepretările și subliniază cu o satisfacție nedisimulată enormitățile și aberațiile, dar având permanent grijă de a pune în contextul potrivit atât artistul, cât și opera. În felul acesta, cititorul nu rămâne doar cu senzația unui marasm cultural, ci primește un impuls consistent de a redescoperi arta fără ochelari ideologici. Argumentul principal al cărții ar putea fi structurat foarte bine în jurul adagiului Episcopului Butler, citat de două ori, de altfel, în “Siluirea maeștrilor”, potrivit căruia “totul este ceea ce este, și nimic altceva”. La prima vedere, această vorbă de duh exprimă o banalitate, o tautologie, dar, așa cum ne recomandă Kimball, trebuie să ne reamintim, pe urmele lui Orwell și, aș adăuga eu, ale “omului din subterană” dostoievskian, că visul oricărui totalitarist este să transforme “doi plus doi fac patru” în “doi plus doi fac cinci”, adică abolirea oricărei ordini naturale. “Când în romanul “1984” torționarul O’Brien îl determină pe Winston să spună că doi plus doi fac cinci, el a obținut o mare, chiar dacă dăunătoare, victorie spirituală, deoarece i-a violat lui Winston simțul realității. Când este vorba de artă și viața intelectuală, exemplele nu sunt la fel de fioroase, dar sunt în felul lor la fel de semnificative”, explica autorul, într-un interviu. Din punctul acesta de vedere, abundența de ilustrări furnizate de Kimball poate fi înțeleasă mult mai bine. Și asta deoarece nu avem de-a face doar cu o colecție bizară de impresii ale unori indivizi cu o imaginație necontrolată, excentrici deciși să șocheze pentru a nu știu câta oară burghezia, ci o încercare sistematică de a ne pune la îndoială percepția primară. Privești, de pildă, tabloul lui Courbet din 1856, “La curee”, și ai în față un vânător care își trage sufletul cu prada la picioare și cu doi câini adulmecând cadavrul. Nu îți pui încă probleme foarte complexe, dar ai senzația că înțelegi compoziția în datele ei primordiale. “Totul este ceea ce este”, nu?. Asta până când iei contact cu scrierile lui Michael Fried, profesor la Universitatea John Hopkins, care ține să le demonstreze cititorilor și studenților că, de fapt, tabloul ridică, de fapt, problema freudiană a castrării și a condiției pictorului. Vânătorul obosit, cu goarna în mână, este o trimitere evidentă la pensula cu care artistul creează (!!!) și la notorietatea pe care încearcă să o obțină (vezi trâmbița!!!). Este doar un exemplu de comentariu care sfidează în mod programatic realitatea și interpune între privitor și tablou un zid de concepte și teorii găunoase, expuse într-un limbaj cu pretenții mistagogice. Kimball nu face foarte multe eforturi în a-și lăsa preopinenții să se acopere de ridicol, deși situația nu e decât parțial amuzantă. Cum autorii citați provin din cele mai prestigioase universități ale lumii, întrebarea firească este cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns ca istoria artei să fie, cu predilecție, un domeniu al politicii, al studiilor de gen, al biografiilor personale, și aproape deloc al artei? O posibilă cheie de răspuns și de înțelegere a dezastrului academic din facultățile de arte merge pe urmele succesului repurtat de Walter Benjamin și al său eseu “Opera de artă în era reproducerii mecanice”, care a oferit, practic, un cec în alb tutoror tentativelor ulterioare de a politiza arta. În epoca modernă, statutul unic al operei de artă, argumenta Benjamin, este anulat și, în consecință, funcția creației artistice trebuie să se bazeze de acum încolo pe politică. O explicație complementară constă în universalizarea revoluției deconstructiviste înfăptuite de Derrida și Foucalt. Chiar dacă cele două foste vedete intelectuale ale Parisului au devenit oarecum “passe”, Kimball ne dă asigurări că moda nu a trecut nicidecum, ci doar s-a osificat. Figurile respectabile din academiile americane se raportează astăzi la deconstructivism cu aceeași fervoare și abengație, iar teoriile lui Derrida, de pildă, reprezintă, în foarte mule cazuri, o presupoziție a discursului. În acest sens, Kimball îl amintește pe Keith Moxey, profesor de Istoria Artei la Universitatea Columbia, pentru care “Derrida a arătat că limbajul este incapabil să comunice tipul de înțelegere pe care îl asociem de regulă cu narațiunile istorice”. Cu alte cuvinte, raționamentul decurge în felul următor: din moment ce nu există criterii epistemologice tari, totul fiind relativ, și nicio o instanță rațională care să ne constrângă să preferăm unele interpretări în defavoarea altora, singurul standard care ne poate oferi un criteriu de evaluare este ideologia politică. Nu mai trebuie, cred, să amintesc că absența unor categorii metafizice rămâne încă o chestiune (imposibil) de demonstrat, pace Derrida, că de păcatul argumentelor autoruinătoare este imposibil să scape un relativist coerent, iar că preferința pentru atitudini politice drept criteriu de evaluare a unei opere de artă este la fel de arbitrară ca o interpretare în funcție de zodiac, culoarea ochilor artistului sau preferințele vestimentare. O înțelegere mai profundă a dezastrului, alta decât triumful totuși recent al relativismului, ne oferă Kimball în eseul său despre “trivializarea scandalosului”, mai precis în discuția despre teoria artei de dragul artei. Pe urmele lui Hans Sedlmayr, eseistul american subliniază nevoia unui canon moral-religios, aflat în afara esteticii, pentru a judeca operele de artă, în lipsa căruia pericolul dezumanizării și dezintegrării artistice este inevitabil. Din perspectivă istorică, nu poate fi negată această idee, iar un simplu inventar al creațiilor și teoriilor contemporane ilustrează din plin justețea observației. Încercarea de a autonomiza arta nu fost decât un efort de a o epura de orice parfum religios sau moral, din dorința de a suprapune o agendă proprie. Însă odată eliberată, arta și-a pierdut funcția, după cum au remarcat Benjamin&co, așa că sensul ei a fost rapid furnizat de politică. De altfel, procesul nu a fost specific doar istoriei artei. Este, în esență, caracteristica definitorie a întregii modernități. La început se argumentează pentru eliberarea de orice fel de balast tradițional, pentru ca în secunda următoare să apară inflexiunile politice. În acest context, merită menționat că, în teorie, criteriul politic este o noțiune încă generoasă, deoarece poate cuprinde o varietate de opțiuni și preferințe cu rădăcini metafizice ample. Dar, în fapt, de fiecare dată când este avansat acest standard, suntem puși în fața aceleiași plictisitoare și nefaste înșiruiri de teme care reprezintă gloria și mizeria stângii contemporane: sexualitate, probleme rasiale, postcolonialism, etc. Arta nu servește niciodată promovării unei idei politice tradiționale, ci vine întotdeauna în sprijinul egalitarismului comunist. Obsesia sexualității, de pildă, nu apare în scrierile comentatorilor de artă doar ca o prelungire (ne)naturală a unor traiectorii individuale pestrițe. Este mai mult decât atât și vine ca o confirmare a triumfului deplin al contraculturii, instaurată solid în redutele universităților cu ștaif. În deja amintitul tablou al lui Courbet același profesor Fried remarcă expunerea vânătorului la organele genitale ale cerbului. În portetul colectiv “Fetele lui Edward Darley Boit”, semnat de John Sargent, David Lubin, profesor la Wake Forest University, ne “demonstrează” că avem în față o temă explicit sexuală, din moment ce una dintre fetițe se joacă cu o păpușă pe jos, iar poziția ei implică o ocultare a unei sexualității evidente; în tabloul lui Rubens, “Silenus beat”, Svetlana Alpers, profesoară la California University, nu are nicio îndoială că subiectului tabloului prezintă o relație homosexuală. “În schimb, în istoria literară și a artei contemporane, cartea sexului este jucată, în general, ca armă. În primul rând este utilizată pentru a „provoca” sau „depăşi” structura tradiţională de obiceiuri și moravuri aflată în spatele oricărei opere literare sau artistice aflate în dezbatere. Inamicul este, doar întâmplător, opera specifică în care temele sexuale ascunse, în general excentrice, sunt „revelate.” Adevăratul inamic este sensibilitatea socială şi morală acceptată din care a reieșit opera şi în care îşi găseşte sensul inițial. (…) În acest sens, multe dintre lucrurile reunite sub egida emancipării sexuale fac parte cu adevărat dintr-o campanie de de-civilizare”, remarcă Kimball în “Siluirea maeștrilor”. Sexul e ubicuu pentru că are o importanță capitală în tentativa de a submina efortul artistic și de a răspândi revoluția, dar hermenuții oficiali nu se rezumă doar la atât. Gaugain și ale sale picturi din Tahiti depun mărturie despre colonialismul capitalist și reificarea corpurilor, iar tabloul lui Winslow Homer, “The Gulf Stream”, simbolizează asuprirea rasială din America secolului XIX. În fine, cele trei dreptunghiuri suprapuse ale lui Marc Rothko te trimit cu gândul la Pieta a lui Bellini, ceea ce spulberă categoric, chiar și pentru cei mai naivi, orice legătură între reprezentare și comentariu. După cum demonstrează “Siluirea maeștrilor”, totul poate fi spus despre o operă de artă, mai puțin ceea ce este important, câtă vreme provine din vocea ortodoxiei universitare. În fața acestei ofensive ireale, răspunsul fundamental al lui Kimball îl reprezintă o ironie care dizolvă morga unor pseudoargumente livrate în jargon ermetic. Tehnica nu e doar eficientă la nivelul disputei, ci contribuie din plin la plăcerea lecturii și face din “Siluirea maeștrilor” o carte amuzantă, fără a fi deloc facilă. De exemplu, Kimball oferă un citat teribil de lung, prolix și incoerent, dintr-o lucrare a profesoarei Anna Chave despre Rothko, pe care îl întrerupe brusc cu următoarea remarcă: “Îmi pare rău: Știu că am promis să am grijă de stomacul cititorilor mei”. Nu e poate cea mai academică sau corect politică reacție, însă funcționează. Pentru că beția de cuvinte și delirul se combat mai eficient cu o sănătoasă doză de bun simț, decât cu argumente construite riguros. În fond, în fața verbiajului necontrolat al lui Derrida și al discipolilor săi, ce rost ar avea silogismele? Totuși, Kimball nu se rezumă doar la atât. Are grijă să sublinieze inadvertențe factuale, erori logice, non-sensuri flagrante și multe, foarte multe elucubrații docte, cum este și acest comentariu pe marginea picturii lui Gauguin, “Manao tupapau”: “Rămâne fetișizarea avangardistă a propriilor procese și proceduri; nu este un semn de specificitate culturală, ci doar particularitatea diferenței de la ‘bărbatul privilegiat al rasei albe’, pentru a folosi termenul cuprinzător al lui Gayatri Spivak” Potrivit eseistului american, exemplele de interpretări ridiculizate în “Siluirea maeștrilor” nu sunt doar o mână de excepții într-o mare de normalitate și exegeze consistente. Dimpotrivă. Ele constituie tocmai “mainstream”-ul, ortodoxia, în timp ce vocile sănătoase reprezintă o minoritate sub asediu. De altfel, este suficient să remarci universitățile (Yale, New York, University of Californa) din care provin istoricii de artă menționați de Kimball pentru a realiza dimensiunea dezastrului educațional și prăbușirea de-a dreptul spectaculoasă a instituțiilor care ar trebui să aibă, în mod firesc, drept obiectiv “cultivarea intelectului, a gustului delicat, a unei minți candide, juste, liniștite” (cardinalul Newman). Ce fel de studenți pot ieși din mâinile unor profesori care învață că litera “i” cu un circumflex înseamnă, de fapt, “o femeie feritilizată”, care se traduce, în cele din urmă, într-o “femeie circumscrisă”, nu prea mai are sens să întrebi. După cum Kimball arată în alt loc, în urma acestei reorientări academice nu pierde doar arta, deși ea e prima sacrificată, ci este amenințată o civilizație și o întreagă moștenire culturală. Și asta deoarece efortul mandarinilor universitari are în mod declarat scopul politic de a remodela oamenii și societatea pe un calapod totalitarist. “Siluirea maeștrilor” mai are un merit relevant, în special pentru cititorul român, crescut în admirația necondiționată pentru modelele occidentale. Kimball demonstrează destul de clar că “regele este gol”, iar din monumentele educaționale ale Vestului nu a rămas decât fațada. O fațadă sub care se ascund barbarii din interior, cei care lucrează temeinic la distrugerea ultimelor rămășițe de cultură și umanitate. Harvard, Yale sau Berkeley s-au transformat, sub acțiunea dizolvantă a postmodernismului, în etichete cu strălucire calpă, dindărătul cărora se lansează asalturi din ce în ce mai violente asupra bunului simț și a tradiției apusene. De aici cititorul român nu ar trebui să capete subite complexe de superioritate și să privească mândru spre Apus, pentru că nu are foarte multe motive. În ultimii ani, facultățile locale și personalul aferent s-au sincronizat perfect cu programa deculturalizării, prin stagii, doctorate și masterate în laboratoarele de marxism occidentale, ceea ce a adus revoluția în catedrele școlare de la noi. Este suficient, de altfel, să privești tinerii artiști care pledează pentru diverse variante de comunism în performance-uri și acte artistice ratate, sau criticii care glosează doct pe marginea lor, pentru a înțelege amploarea catastrofei. Totuși, un lector autohton poate desprinde din lecția lui Kimball curajul de a se debarasa de stinghereală provincială, de a interpreta arta și realitatea fără proptelele oferite generos de ideologiile oficiale și de a fi cât mai suspicios în fața prețioșilor ridicoli. (Ninel Ganea)

miercuri, 26 iulie 2017

Urma pașilor lui Constantin Oprișan

Motto: „Cunoașterea ne va fi poezia, Iar cântecul nostru tăcerea”. (Constantin Oprișan)/ Filosoful creștin Constantin Oprișan a trecut prin lume, lăsând doar câteva urme: ne-au rămas de la el câteva fotografii, o mână de mărturii despre el risipite prin volumele de memorialistă a închisorilor și, mai ales, poemele sale, păstrate în mintea camarazilor săi de ideal și de suferință, alături de care a pătimit torturile administrate de torționarii comuniști în acea „corabie a morții” – cum inspirat a numit-o Părintele Calciu – Casimca Jilavei: o închisoare în închisoarea de la Jilava, situată la 4 metri sub pământ, o secție de exterminare concepută special pentru cei care se dovediseră nereeducabili. Acolo lumina soarelui nu avea pe unde să pătrundă. În schimb, apa picura permanent din tavan și în celula celor patru condamnați din celula numărul 4 – Constantin Oprișan, Iosif V. Iosif, studentul la medicină Gheorghe Calciu și Marcel Petrișor – era continuu umed și rece. Aici, pe 26 iulie 1959, își va sfârși alergarea la doar 37 de ani, răpus de tuberculoză, lăsat să moară de administrația închisorii, mucenicul Constantin Oprișan. Poemele lui Oprișan au stat ascunse în cutele memoriei prietenilor săi, Iosif V. Iosif, Părintele Calciu și Marcel Petrișor, zeci de ani. Au fost păstrate, ca prin minune, cu respect, dragoste și admirație atâta amar de vreme poate pentru că cei trei prieteni au intuit – mai mult decât atât, au știut cu mintea, dar mai ales cu inima – că în poemele lui Oprișan s-a furișat întreaga, deplina și ultima sa filosofie de viață. Între anii 1967 și 1968, Părintele Calciu și Marcel Petrișor s-au întâlnit, au refăcut din memorie poemele și le-au fixat pe pagina de hârtie. Poezia filosofică a martirului Constantin Oprișan este importantă pentru noi, cei care avem evlavie și dragoste față de martirii români din secolul XX, fiindcă exprimă, pe lângă fenomenologia spiritului uman – care se desfășoară din antichitatea elenă până în modernitatea târzie – și drumul interior, devenirea spirituală a filosofului/poetului însuși. Un drum care nu suferă întoarceri înapoi, o cale care are un principium, un punct de plecare de natură metafizică și care ajunge după un drum lung, sinuos, pândit de tot felul de demoni, la o cauză finală, care capătă un chip personal și un temei situat de această dată în inimă, nu în rațiunea căutătorului însetat de înțelepciune și adevăr: chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, Constantin Oprișan se dovedește a fi un demn urmaș al filosofului creștin Blaise Pascal, pentru care inima are propriile ei rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște. Una dintre fotografiile-portret rămase de la Oprișan dezvăluie dintr-odată tot ceea ce am încercat eu să exprim mai sus: din ea, ne privește chipul unui om care a reușit să separe în el lumina de întunericul ființei sale și care a ales să meargă înainte, numai înainte, cu orice preț spre ținta finală și cu oricâte sacrificii, călăuzit de Lumina neînserată, în care răul, falsitatea, minciuna nu își află partea. În Poemul său ontologic (care a avut de-a lungul timpului mai multe nume: Poemul noologic, Epopeea noologică sau Cărțile Spiritului), Oprișan își exprimă acest crez existențial, folosindu-se de chipul Cavalerului Tristei Figuri, un crez care are valențele unui testament spiritual, lăsat în dar nouă, tinerilor din ziua de azi: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte, Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri; Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!” (Constantin Oprișan – Cărțile spiritului și alte poezii; Editura Christiana, 2009, p. 41) Poemul ontologic închipuie, într-adevăr, nu doar o epopee a spiritului uman, ci, în primul rând, o autobiografie lirică și metafizică a lui Constantin Oprișan însuși. Poemul este structurat în trei părți: Cartea Ontologică (Cânturile Somatice), Cartea Psihologică (Psychaion) și Cartea Noologică. Mi-au atras atenția, încă de la prima citire a poemului, cuvintele somatic (provenit din grecescul soma), psychaion (provenit din psyche) și noologic (din grecescul nous; termen filosofic cu o mare încărcătură semantică, exprimată plenar în scrierile lui Platon). Cred, prin urmare, că filosoful Constantin Oprișan a avut ca model al poemului însăși structura tripartită a ființei umane: trup (soma), suflet (psyche) și duh (a cărei parte superioară este, după scrierile Sfinților Părinți, nous-ul, mintea, prin care omul poate să îl contemple, să îl vadă pe Dumnezeu; nu întâmplător periplul poetului filosof se încheie cu vederea Domnului nostru Iisus Hristos). Întregul Poem ontologic/noologic este animat de o luptă pe viață și pe moarte între rațiune – atât de supraevaluată și de venerată, idolatrizată chiar de filosofi – și inimă, între certitudinile uneia și adevărurile celeilalte. În această dramă filosofico-lirică apar spirite tutelare ale culturii universale, clamându-și cu patos propriul adevăr: Homer ( „Mă pierd în depărtarea de apă și de cer/Și îmi aduc aminte că m-am deprins să merg/ Ținându-mă de cârja bătrânului Homer”), Thales, Empedocle, Euclid, Descartes, Cervantes (prin al său nemuritor și tragic Don Quijote), Hegel, Miguel de Unamuno, Giovanni Papini. Citit într-o cheie biografică, poemul exprimă parcursul spiritual al autorului său, Constantin Oprișan, de la entuziasmul adolescentin al credinței în adevărurile filosofiilor până la dezamăgirea provocată de limitele rațiunii, o rațiune care nu se poate depăși, nu se poate transcende pe sine, spre altceva, către originea ei și care, în acest fel, își este propria prizonieră. Această concluzie finală îl așază pe filosoful Constantin Oprișan într-o familie extinsă de spirite: Pascal, Kierkegaard, Miguel de Unamuno, Lev Șestov, Giovanni Papini (cu al său Amurg al filosofilor), Nae Ionescu. Cititorul vede cu ochii minții treptele pe care poetul-filosof Constantin Oprișan urcă și care, odată lăsate în urmă, devin inutile. Se desparte de întemeietorul filosofiei modern, Descartes („Ciudat mai fu bătrânul! Cu rațiunea-i clară/Cum mi-a-ngropat el lumea și zeii mi-a ucis!/Percepția distinctă mă ține strâns în gheară/Și-n mintea lui măruntă ca-n cușcă m-a închis)”, de pozitivism („Te culci pe suprafețe, la clarități atent,/Având, în loc de pernă, pietroiul pozitiv/Și nu visezi că-n juru-ți păianjenul latent/Te țese ca-ntr-o pânză în calcarul masiv”), de realismul științific („Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă,/ Cârpită cu știință și cu percepții clar!”). Demonul este analitic („Materia de spirit să mi-o despart cu artă,/Îți voi înfige-n creier cuțitu-mi analist”) – iată o intuiție genială pe care numai un filosof creștin a putut-o avea. Demonul separă, dez-membrează, rupe în bucăți, ceea ce o arată și etimologia cuvântului: diavol vine din grecescul diabalein – a separa, a scinda. Ce ecouri poate avea acest adevăr într-o lume obsedată de deconstrucție și deconstructivism, cum este lumea noastră românească, recentă, pe zi ce trece mai controlată de noua ideologie de stat, a corectitudinii politice, pentru care metoda deconstructivistă se află la loc de cinste?! Demonul analitic și materialist instituie o dictatură a necesității („Miraculos e lanțul, principiul meu suprem,/Îl aflu în gândirea și inima oricui;/E lege, rațiune, metodă și sistem,/E însăși cheia lumii, iar eu sunt geniul lui”), uzând de instrumentul său îndelung verificat în istorie: teroarea („Voi mânui teroarea, suprema mea putere;/Prin ea îmi vei cunoaște tot geniul destructiv,/Îți va-mpietri substanța iubirii în artere/Și-mi voi hrăni cu dânsa veninul coroziv”). Dictatura comunistă poseda din plin aceste atribute, fiind, prin natura ei, demonică. Drumul căutătorului spiritual se încheie prin întâlnirea cu Adevărul întrupat, Iisus Hristos, Singurul care îl poate elibera pe om de sub tirania necesității, a lumii lui 2+2 fac 4 (Dostoievski), a materialismului și terorii: „ ˂˂Știam că vii și, iată, te-am așteptat aci. Smerit, privesc pământul, genunchii moi se frâng, Vor să Te vadă ochii-mi, dar nu mai pot privi, Și vor să plângă, Doamne, dar nu mai știu să plâng.˃˃ ˂˂Privește! ˃˃ Și pe față, văd urma loviturii Pe care eu am dat-o cinstitului sutaș. O, Doamne, laolaltă cu curvele și furii, Mă faci, în bezna asta, cunoașterii părtaș! Și cad, plângându-mi vina, pe brațele luminii… ˂˂Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit˃˃. Obrazul I se pleacă, Îi simt pe frunte spinii Și plouă harul păcii pe sufletul smerit.” Constantin Oprișan a trăit pe cont propriu despărțirea pascaliană de „dumnezeul” impersonal și abstract, deci inexistent, al filosofilor și a cunoscut prin trăire și suferință pe Dumnezeul cel Viu al profeților. Fostul student al lui Heidegger și-a răstignit rațiunea pe crucea lui Hristos și a făcut din cruce o cale a cunoașterii de sine. „Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit”. Oprișan a fost exemplar până și în suferința sa. Despre chinurile la care a fost supus fostul Șef al Frățiilor de Cruce au scris mulți supraviețuitori ai temnițelor din România. În Masacrarea studențimii române, Octavian Voinea afirmă: „Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l ˂˂disciplineze˃˃ în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază.” Iar în Mărturisiri din mlaștina disperării, Dumitru Bordeianu consemnează: „Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atasat de fraţii mei de suferinţă... Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeasi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.” Comuniștii atei l-au ucis cu bună știință, neacordându-i asistența medicală. Apoi l-au aruncat într-o groapă comună, convinși fiind că din el nu va mai rămâne nimic peste timp. Au încercat să-i șteargă urmele. Dar urmele acestea puține, răzlețe și firave au rămas în sufletele celor care l-au cunoscut. Acum, prin promulgarea așa-zisei legi anti-legionare, urmașii foștilor membri marcanți ai aparatului represiv comunist vor să estompeze – folosindu-se de instrumentarul juridic, uzând de aceeași teroare demonică – și aceste urme pe care le-au lăsat, în colbul istoriei recente și în memoria colectivă postrevoluționară a României, Oprișan și toți cei deopotrivă cu el. Dar nu vor reuși. Știți de ce? Pentru că nepieritoarele lor chipuri s-au întipărit adânc, au izvodit și în sufletele noastre. Ei sunt în noi, tainic, atât cât vom fi. Iar ei știau asta: „Ne vom întoarce într-o zi… Și cei de azi cu pașii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simți Cum vom pătrunde-ncet în ei” (Radu Gyr) (Ciprian Voicilă)

luni, 17 iulie 2017

Puteți precomanda Roger Kimball - "Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică"

"Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi?" Pentru mai multă distracție, chiar amară, nu ratați "Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politica", de Roger Kimball, în traducerea lui Dragoș Moldoveanu, care va apărea la inceput de iulie la Anacronic. Reduceri și precomenzi pe magazin.anacronic.ro. „Dați-mi voie să fiu clar cu voi. Nimic din ceea ce veți învăța pe parcursul studiilor nu vă va fi câtuși de puțin util mai târziu, în afară de situația în care muncind din greu și cu inteligență ar trebui să puteți descoperi când cineva spune idioțenii, iar acesta este, în opinia mea, principalul, dacă nu chiar singurul, scop al educației.” (John Alexander Smith, profesor de filozofie morală și metafizică la catedra Waynflete la Oxford, prelegeri, 1914) Vă prezentăm astăzi una dintre idioțeniile politrucilor artei, splendid tratate de Kimball în cartea sa, influenta interpretare a lui Michel Foucault a tabloului Las Meninas (Domnișoarele de onoare)ț

duminică, 16 iulie 2017

Starețul Nectarie de la Optina - Sfântul Ioan de Kronstadt - Sfântul Ioan Maximovici despre martiriul Țarului Nicolae al-II-lea

Starețul Nectarie de la Optina despre mucenicia Țarului Nicolae al-II-lea: "(...) Anul 1918 va fi și mai greu: Măria Sa și toată familia vor fi uciși. Da, acest împărat va fi mare mucenic". În luna ianuarie a anului 1901, Sfântul Ioan de Kronstadt a avut o vedenie profetică despre ce avea să se petreacă în Rusia. Vedenie în care... "Deodată Starețul [Sfântul Serafim de Sarov] s-a întors spre nord, facându-mi semn cu mâna. M-am uitat și am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate și scorpioni ce se cățărau, zbierau, își înfigeau colții. L-am văzut pe țar, sezând pe tron. Cu fața palidă, plină de bărbăție, citea rugăciunea lui Iisus. Deodată, a căzut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit și am plâns amarnic. Starețul mi-a pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai II în lințoliu alb. Pe cap – o cunună de rămurele înfrunzite; cu fața palidă, însângerată, la gât purta o cruce de aur. Șoptea încetisor o rugăciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor creștini, că am murit curajos, ca un țar – mucenic pentru credința lui Hristos și Biserica Dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostolești să slujească o panihidă frățească pentru mine, păcătosul. Să nu căutați mormântul meu!”. Apoi totul a dispărut în ceață. Am plâns mult si m-am rugat pentru țarul – mucenic" ". Într-o predică rostită în 1962 ("Sângele lui asupra noastră!") Sfântul Ioan Maximovici spunea: "Crima s-a cuibărit în conştiinţa şi în sufletul întregului popor. Vinovaţi sunt toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică: unii, de răzmeriţa propriu-zisă, alţii de pregătirea ei, alţii de duplicitate şi de trădare, alţii de justificarea celor petrecute sau de exploatarea faptelor în interesul lor personal. Uciderea ţarului mucenic este urmarea directă a acestora. Sângele lui este asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Şi nu numai asupra generaţiei actuale, ci şi asupra celei viitoare, întrucât aceasta va fi educată în spiritul simpatiei faţă de crimele şi orientările care au condus la regicid. Doar totala ruptură spirituală de ele, recunoaşterea crimei şi a păcatului săvârşit şi pocăinţa pentru noi înşine şi pentru strămoşii noştri vor izbăvi Rusia de păcatul ce apasă asupra ei".

luni, 3 iulie 2017

Un basm fantastic despre spiritul veșnic românesc: „Drumul spre Vozia”

S-a spus despre Drumul spre Vozia că ar fi un roman fantasy românesc. De ce și în ce fel este un roman fantasy, au demonstrat-o magistral cei inițiați în tainele acestui (nou) gen literar. Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm - arhaic și modern totodată. Un basm despre sufletul neamului românesc. Scris după toate regulile basmului clasic - reliefate, printre alții, de un Vladimir I. Propp. Parcurgându-l febril (fiindcă acțiunea celor 3 eroi - Dan, Mitu și Surdu - te prinde în mrejele ei chiar de la primele pagini), cititorul reînvie în sufletul său, prin mijlocirea autorului-oficiant - arhetipurile care definesc spiritul nostru românesc. Așa se face că eroii sunt însoțiți și ajutați pe drumul lor spre Vozia, atunci când este nevoie, de o întreagă galerie de personaje care au fost chemate să participe la acțiune - fiindcă, poate, lâncezeau de prea multă vreme, nebăgate în seamă, între copertele prăfuite ale antologiilor de folclor: Iele („făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi”, cum le caracterizează autorul într-un alt text), Urieși, Strigi, Pitici (mai ales cei blânzi, blajinii), Balauri, Bouri, Cerbi, Unicorni... Drumul Trecătorii, Pădurea cea Mare, Turnul Morții, Castelul Negurilor sunt puncte fixe, topos-uri într-un scenariu inițiatic la care participă eroii, dar și cititorul. De pildă, drumul - în etnologia riturilor de trecere- semnifică părăsirea lumii cunoscute și ordonate, de obicei a satului (care avea și un centru și care era perceput de locuitorii săi ca un adevărat Centru al întregului cosmos – în care erau integrate simbolic lumea cerească, lumea terestră și cea infernală) și pătrunderea într-un teritoriu necunoscut, primejdios, sălbatic, lipsit de repere care ar te-ar putea ajuta să te orientezi cât de cât. Pădurea este un loc al primejdiilor de tot felul ( ea te poate face și să îți pierzi chipul omenesc- „poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise”, citim, în treacăt, la finele acestui prim volum), dar și locul în care se desfășurau, în mod tradițional, inițierile. În cadrul lor, parcurgând stadiile unui anumit rit de inițiere, foștii băieți deveneau, dintr-odată, bărbați în toată puterea cuvântului. Adică oameni responsabili, capabili să se jertfească pentru casa, familia, comunitatea în sânul căreia văzuseră lumina zilei. Plecați în călătoria prefigurată de basm, cei trei eroi centrali - cot la cot cu un al patrulea, cititorul, [care, fie vorba între noi, stă cu sufletul la gură pentru soarta celor trei eroi, nădăjduiește pentru ei într-un ajutor nesperat, o urăște de moarte pe vrăjitoarea Enga, ar distruge cu mâna lui dacă i-ar sta în puteri fluierele celor 9 blesteme și câte și mai câte nu mai pătimește pe parcursul lecturii!], vor avea numai de câștigat: în ciuda primejdiilor și a suferinței care îi așteaptă, eroii se vor realiza pe ei înșiși ca eroi de la o pagină la alta. Ce va câștiga, însă, cititorul? Dincolo de plăcerea directă a lecturii, se va bucura să descopere un univers românesc descris minuțios de autor. Se va încânta, din preaplin, și de un grai românesc pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni-l însușim (notele de subsol presărate de părintele Mihai-Andrei Aldea de-a lungul textului ne vor ajuta în acest sens). Negreșit „făptură” „fire”, „zare” exprimă mult mai mult din complexitatea și taina creației lui Dumnezeu decât „natură”, „esență” sau „orizont”. Iar „zănatic” are un substrat poetic, inocent pe care cuvântul „nebun” nu îl posedă. Din această perspectivă, a raportului dintre fond și formă, Drumul spre Vozia este o lume românească descrisă, povestită meșteșugit, „turnată” cu artă într-o limbă românească. Deși aparent secundară, înclin să cred că aceasta este, în fapt, o miză importantă a cărții, un pariu câștigat de autor. Câte volume de așa-zise povești nu au inundat în ultimii ani piața de carte și care, în realitate, nu au nicio legătură cu povestea - nici prin logica intrinsecă narațiunii, nici prin compoziția personajelor și cu atât mai puțin prin cuvintele puse în mișcare?! Basmele au și o importantă dimensiune morală, etică. Basmul edifică. Tinerii care vor citi trilogia Drumului spre Vozia vor învăța, pe parcursul acțiunii romanului, o mulțime de lucruri despre valorile neamului românesc: spiritul de jertfă, dragostea neîntinată, vitejia, comuniunea sufletească [de pildă, sub amenințarea Nălucilor, Dan, Mitu și Surdul, devin una printr-o șoaptă: Vom Birui!] cinstea, nădejdea în schimbarea sorților, lăsarea în voia lui Dumnezeu și, mai cu seamă, despre puterea lăuntrică pe care ți-o conferă credința în dumnezeiasca Sa purtare de grijă. Învățături care le vor fi utile pe parcursul drumului propriu, în povestea vieții lor. În vremurile noastre de pe urmă, în sfera publică eroicul - ca dimensiune umană și ca ideal existențial - este cu totul ignorat. Valoarea idolatrizată de lumea noastră pragmatică, hedonistă și consumeristă este, evident, aceea a utilității. A deprinderii de a vâna în orice situație un maxim de profit, cu un minim de costuri. De a căuta cu obstinație plăcerea și de a evita, cu orice preț, orice formă de suferință. Înclin să cred că un alt merit al cărții este acela că trezește în sufletul cititorului interesul pentru eroic sau chiar râvna de a păși pe urmele eroilor zugrăviți între paginile ei. Oricine decide să facă întotdeauna binele, în ciuda adversităților îndurate, în dezacord cu interesul și logica lumii noastre cotidiene căzute este, într-un anumit fel, un erou. Cartea de față (în toate cele trei întruchipări ale ei) ne reînvață valoarea suferinței asumate, măreția jertfei pentru un ideal. O credință străveche, românească, spune că duhurile necurate nu se apropie de acea casă în care se obișnuiește să se depene povești. Îndrăznesc să spun că tinerii care vor citi această trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Într-un fel, vor fi păziți de duhul înstrăinării de neam și de cultură, de alienarea provocată de uitarea propriilor rădăcini. Cine pășește pe Drumul spre Vozia ajunge să spere, după o vreme, un singur lucru: uimindu-se de priveliștile care i se deschid privirii, nădăjduiește să fie un drum fără de capăt. Fie ca fascinanta călătorie în care am pornit acum să nu cunoască sfârșitul!(Ciprian Voicilă)

duminică, 2 iulie 2017

Marți, 4 iulie 2017, de la 18.30, lansăm volumul 3 din "Drumul spre Vozia" semnat de părintele Mihai-Andrei Aldea. Vă așteptăm!

După doi ani, a venit vremea publicării - şi lansării - celei de-a treia părţi din Drumul spre Vozia. Bucurie pentru cititorii care o aşteptau de multă vreme, emoţie pentru autor, un eveniment care să ne adune pe toţi! Noul volum apărut la Editura Evdokimos, "Prin coline şi neguri!", însoţeşte eroii prin meleagurile de legendă şi basm ale unei lumi româneşti fantastice, în adâncimi de trăire şi cunoaştere, de luptă şi minuni. Care duc mai departe, neaşteptat de departe, toate frumuseţile şi uimirile primelor două părţi ("Cei trei şi Pădurea cea Mare" şi "Cei trei şi luptele Deralei"). Oliviu Crâznic şi Ciprian Voicilă ne vor împărtăşi ceea ce au găsit şi au trăit ei în carte, într-o prezentare condusă de Stelian Crăciun. Vă aşteptăm să ne bucurăm împreună! Şi să punem întrebări vorbitorilor, desigur!

vineri, 30 iunie 2017

O istorie inconfortabilă

Eveniment editorial în câteva zile, Antony Sutton – Wall Street și Revoluția Bolșevică în traducerea lui Costel Stăvărache la Anacronic. Precomenzi și reduceri la toate cărțile Anacronic pâna pe 9 iulie pe Magazin Anacronic. Despre autor și lupta sa pentru adevăr puteți citi pe anacronic.ro un text lămuritor semnat de Ninel Ganea.

miercuri, 28 iunie 2017

"Lumina Cunoștinței "- 23.06.2017 - Minori în închisorile comuniste

[În fotografie supraviețuitori ai Târgșorului: Virgil Maxim, Ion Gavrilă Ogoranu, Ioan Pușcaș, Alexandru Pantea.] Aici puteți asculta dialogul purtat între mine și Daniela Șontică, (pe Radio Trinitas, în cadrul emisiunii "Lumina Cunoștinței"), având ca temă "experimentul Târgșor". Cine au fost inițiatorii procesului reeducării de la Târgșor? Cum a eșuat experimentul? Virgil Maxim - model de demnitate și viețuire creștină. Victimele inocente ale Târgșorului.

vineri, 16 iunie 2017

Iași, 24 iunie 2017, ora 18.00: Conferință despre Sfinții Închisorilor

Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei vom desfășura săptămâna viitoare o serie de manifestări comemorative la Iași: Catedrala Mitropolitană Iași: Ora: 9:00 – Sfânta Liturghie; Ora: 11:00 – Slujbă de mulțumire și parastas pentru pătimitorii temnițelor și luptătorii anticomuniști. Ansamblul Mitropolitan Iași, Sala Iustin Moisescu: Ora 18: întâlnire cu foștii deținuți politici Marin Răducă, Jacques Iamandi, Demostene Andronescu și scriitorul Ciprian Voicilă. Cărțile Memoriei Anticomuniste ne însoțesc și la Iași, în cadrul întâlnirii va exista și un stand de carte al editurii noastre, Evdokimos, de unde veți putea procura zeci de titluri din categoriile memorialistica detenției, sfinții închisorilor, rezistența anticomunistă etc. Va așteptăm cu drag! Cezarina Condurache/ Fundația Profesor George Manu.

joi, 25 mai 2017

"Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu"

Text preluat de pe anacronic.ro: Publicăm astăzi unul dintre interviurile cu “maturii străzii” din cartea lui Ciprian Voicilă, apărută in 2016 la Editura Martor pe care, începând de mâine, o găsiți și pe Magazinul Anacronic. O găsiți, de asemenea, la Muzeul Țăranului Român și la standul acestuia de la Bookfest. "Când spui homles parcă te-ai referi la un om care a regresat. Care a decăzut din condiția umană. Când treci grăbit pe lângă el – și îl vezi din ce în ce mai des, fiindcă oamenii străzii s-au înmulțit parcă și au devenit nelipsiți din peisajul urban al capitalei – fie îl ignori cu totul, fie îți calci pe inimă și îi întinzi o monedă sau o bancnotă (aceea cu cea mai mică valoare, pe care o găsești după ce ți-ai scotocit sârguincios buzunarul). Oricum, treci pe lângă el cu sentimentul că tu știi de ce a ajuns să trăiască pe stradă – la limita fragilă dintre umanitate și animalitate. Se găsește în această stare jalnică pentru că… o merită. Vina îi aparține întru totul. În orice caz, simpla prezență a oamenilor străzii ne deranjează. Fiindcă avem senzația că ei murdăresc tot ce ating: băncile din parc, scaunele din metrou, locurile în care poposesc în așteptarea unui suflet milostiv. Dacă vom sonda puțin în conștiința noastră, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezența unui homles este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează și care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din iluzia propriei minți. Conștientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenței – nenorocirea care i s-a întîmplat lui se poate abate oricând și asupra noastră, distrugându-ne confortul, echilibrul interior, reperele în care am crezut. Cartea de față încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii în care homlesul, ființa condamnată să trăiască (și de cele mai multe ori, să moară) acolo, este cel mai calificat să ne inițieze". (fragment din Introducerea cărții – “Viața pe stradă – vederi interioare. O introducere” Citiți continuarea pe anacronic.ro.

miercuri, 24 mai 2017

Două cărți esențiale pentru înțelegerea comunismului și a corectitudinii politice. Le puteți precomanda

Două cărți pe care le aștept cu sufletul la gură: "Wall Street și revoluția bolșevică" (Antony C. Sutton) și "Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică" (Roger Kimball). Le puteți precomanda pe magazin.anacronic.ro. Tot aici poate fi precomandat si volumul Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu.

marți, 2 mai 2017

Nea Gheorghe

n Săptămâna Mare, prietenul Serban Beloiu mi-a făcut o intempestivă bucurie duhovnicească: prin mijlocirea sa l-am cunoscut pe nea Gheorghe. Dar cine este nea Gheorghe? ați putea să mă întrebați. Depinde. Depinde din ce lume (pro)vii și în ce fel îl privești. La prima vedere, este doar un om amărât, lovit de soartă, condamnat de vreo 6 ani să viețuiască fără un acoperiș deasupra capului. Lipsit de un adăpost care să-l ferească de stihii și de răutatea cuibărită în sufletele oamenilor. Răutate care, în vremurile din urmă, amenință tot mai des să dea pe dinafară. După câteva fraze schimbate cu nea Gheorghe îți dai seama că ai în fața ta un trăitor al adevărurilor de credință pe care majoritatea dintre noi le știm mai degrabă din cărți. Când într-o zi nefastă, nea Gheorghe nu și-a mai găsit căsuța improvizată, nici puținele bunuri cu care îl miluiseră oamenii mari la suflet- în marea lor majoritate cărți creștine și icoane- nu și-a lăsat sufletul să alunece în deznădejde. "Așa a fost voia Domnului!" și-a spus în sinea sa și ne mărturisește și nouă nea Gheorghe. E limpede că nea Gheorghe are puterea lăuntrică să primească tot ce i se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu. Tot timpul și-l petrece cu Dumnezeu. De aceea nu simte singurătatea, nici frica. L-am întrebat- printre multe altele- de unde izvorăsc patimile. Și-a îndreptat degetul arătător spre cap și mi-a răspuns: totul pleacă de-aici! Să o recunoaștem: nu e de colea să trăiești într-un soi de coteț, noaptea viața să îți stea la cheremul drogaților care mișună prin parcul respectiv, iar ziua să suporți consecințele legii care îți interzice să locuiești, să îți încropești un adăpost în spațiul public. Dar unde în altă parte să îți duci zilele? Nea Gheorghe le îndură pe toate cu multă răbdare și nădejde doar în Dumnezeu. Recunoaște că a fost un păcătos - cel mai mare, dacă ar fi să-l credem. Acum 6 ani s-a întors la Hristos și în Biserica sa. Aici nea Gheorghe se bucură de Sfintele Taine - se spovedește regulat și se cuminecă. În trecut, i s-a propus un târg: să scape de condiția nenorocită de om al străzii, să locuiască într-un apartament decent, lepădându-și, în schimb, credința ortodoxă. Nea Gheorghe a refuzat târgul. Sunt creștini - mireni sau chiar monahi - care îl cercetează des pe nea Gheorghe. De la el ai multe de-nvățat: cum poți avea totul când, aparent, nu mai ai nimic? Cum să vezi în toate evenimentele care îți compun viața negrăita purtare de grijă a lui Dumnezeu? Cum să ajungi la starea duhovnicească în care să Îi aduci mulțumire pentru toate, și bune și rele? Cum să atingi adevărata smerenie, smerenia Domnului Nostru Iisus Hristos? Cum poți răbda ca o stâncă în nesfârșitele necazuri? Ca un alt Iov? Răspunsurile sale sunt valabile fiiindcă spre deosebire de noi, cei pământești. care de cele mai multe ori ne bazăm pe noi înșine, inima sa, greu încercată, stă sprijinită doar pe cer. (Ciprian Voicilă)

vineri, 24 martie 2017

Lansarea cărții Valeriu Gafencu - „Îndreptar la spovedanie” (Editura Evdokimos, 2017)

Librăria Sophia (Str. Bibescu Vodă nr. 19, sector 4, București) a găzduit marți, 20 februarie 2017, lansarea cărții „Îndreptar la spovedanie“ de Valeriu Gafencu, apărută la editura Evdokimos. Au participat preotul prof. dr. Vasile Gordon, scriitorii Ciprian Voicilă și Sorin Lavric, precum și actrița Manuela Hărăbor, care a recitat câteva din poeziile lui Valeriu Gafencu.

marți, 7 martie 2017

Conferinţa „Sfinţii închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi”

Fundația Profesor George Manu, împreună cu Parohia Buna Vestire Corbeanca, organizează sâmbătă, 11 martie 2017, ora 12, conferința: „Sfinţii închisorilor. Modele pentru tinerii vremurilor de azi”. Sunt invitați: Ciprian Voicilă – scriitor; Cedry2k – muzician; Foști deținuți politici pătimitori ai temnițelor comuniste. Conferința va avea loc la Biserica Buna Vestire din Corbeanca/Ilfov și se adresează în principal tinerilor. La eveniment va exista și un stand de carte Evdokimos/George Manu și unul cu tricourile LegendeVii. Sunteți așteptați cu drag! Împreună pentru Sfinții Închisorilor! (Cezarina Condurache)

miercuri, 1 martie 2017

Corneliu Vlad: CITESC TINERII FRUMOSI SI LIBERI SI VIETILE SFINTILOR?

[Text apărut în Curentul)] Traim, de fapt ne ducem viata, intre bine si rau, altfel spus “in lumea pe dos” care ne-a fost data ori ne-am facut-o si ne-o facem, chiar noi, cu mana noastra, cum se zice. Iar unii, mult mai putini, intradevar traiesc si cat mai aproape de “oamenii lui Dumnezeu”, cum inspirat se spune si ii au ca model sau se straduiesc sa le calce pe urme. Asa ni se arata a fi vremea prin care trecem din paginile cartii Sfinții de lângă noi a sociologului si scriitorului Ciprian Voicila, care inmanuncheaza eseuri (si interviuri) despre “intamplari, portrete, reflectii”, cum se lamureste chiar pe coperta cartii. L-am intalnit – cum altfel? – pe autor la Libraria Sophia, de literatura religioasa, unde mi-a daruit pe data cartea sa, frumos gandita si implinita. O carte care te cufunda intr-o lume ce-si urmeaza o randuiala parca de totdeauna, departe de vanzoleala momentului si dincolo de multimea ei dezlantuita, dar deloc straina de framantarile si cautarile contemporanilor, mai ales ale celor de varste mai tinere. Ciprian Voicila nu este teolog, dar traieste, crede si simte in fiecare clipa in lumea, insetata de bine, a credintei, slujitorilor credintei si credinciosilor. Intalnim, intre copertele cartii, calugari si pustnici, preoti si inalti ierarhi, dar si supravietuitori ai temnitelor comuniste si, mai cu seama si mai emotionant, umbrele intrupate din amintiri ale unor eroi prea putin (inca) stiuti si pretuiti ai neamului, cum sunt Valeriu Gafencu, Gh. Calciu Dumitreasa, Nicu Steinhardt, Constantin Noica si altii, cu nume mai putin cunoscute, dar nu mai putin martiri pentru patrie, dreptate si credinta. Ba, apar in aceasta carte si cersetorii, adica cei alungati sau iesiti cu sau fara voia lor din viata fireasca si pe langa care trecem cel mai adesea dispretuitori sau nepasatori. Dar in cersetor, staruie autorul in investigatia si introspectia sa, trebuie sa vedem nu doar un tot mai preocupant si dureros stigmat apasat pe nesfarsita noastra tranzitie (oare catre ce?), ci si un rascolitor semn de intrebare: este el “o piatra de poticnire (a constiintei –n.n.) sau biletul nostru spre rai?” Din aceasta lume, nu doar a binelui (caci, vai, nu se poate), ci a celor care se doresc ostenii binelui, o lume ai carei antemergatori se tot imputineaza, sporind glorios sirul modelelor pentru cei ce vin, autorul revine in lumea”pe dos” a acestei clipe istorice, “una a consumului”, pana si “a mondializarii mortii”, o lume in care “noi nu mai avem un ideal. Avem scopuri”, iar “dorul” devine simpla “dorinta”. Lume care are ca indicator in principal calculabilitatea”, lume in care omul devine “o extensie a televizorului”, iar “agentii globalizarii, realizata prin consum, lupta indarjit – utilizand televiziunea, presa, filmele de consum, reclamele – impotriva credintei in Dumnezeu”. Si, atac inca mai perfid, “daca accepta accidental, acel Dumnezeu nu trebuie nicidecum sa fie crestin, ci unul global, al tuturor si trebuie sa fie exploatabil comercial” (inclusiv prin subliteratura de tipul Don Brown, Paulo Coelho, desfiintati, in carte, ca idoli literari). Fisa medicala schitata de Ciprian Voicila acestui inceput de veac si de mileniu da la iveala un diagnostic atroce si necrutator, dar exact. Intrebarea este ce ar putea oare intelege dintr-o asemenea carte atatia dintre tinerii frumosi si liberi care-si impart timpul intre ecranul computerelor, pauza pentru fumat pe balconasul inalt al firmei si procedurile de scandat in cor in piata publica. Dar eu stiu - chiar daca nu o cunosc- o tanara intradevar frumoasa si intradevar libera care, inainte de culcare, citeste cateva pagini dinViata unui Sfant. (MagnaNews.ro)

marți, 21 februarie 2017

Conferință la Târgoviște - „VALERIU GAFENCU – SFÂNTUL ÎNCHISORILOR”

Asociaţia Literata, în colaborare cu Fundaţia „Profesor George Manu” şi Biblioteca Judeţeană Ion Heliade Rădulescu” organizează în data de joi, 23 februarie 2017, începând cu ora 17.00, la sediul bibliotecii judeţene din Târgovişte (Str. Stelea, Nr. 2), conferinţa cu titlul „Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor”. În cadrul conferinţei care se desfăşoară cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Târgoviştei se va rememora personalitatea lui Valeriu Gafencu, unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. Născut în Basarabia, în anul 1921, Valeriu absolvă şcoala primară şi liceul în zona natală (Sîngerei, Bălţi), apoi îşi continuă studiile înscriindu-se la Facultatea de Drept de la Iaşi, imediat după anexarea forţată a Basarabiei de către sovietici în anul 1940. Fire entuziastă şi idealistă, activează în cadrul Frăţiilor de Cruce – organizaţia de tineret a Mişcării Legionare, militând pentru educarea tineretului conform normelor creştine şi în spiritul iubirii de neam. La vârsta de doar 20 de ani, este arestat şi condamnat de regimul antonescian, în anul 1941, la 25 de ani de închisoare pentru vina de a fi continuat şedinţele de instruire şi după scoaterea în afara legii a Mişcării. Este încarcerat la închisoarea din Aiud, apoi la Piteşti şi Văcăreşti, ultima destinaţie fiind penitenciarul-spital din Târgu-Ocna unde a şi trecut la Domnul în anul 1952, pe când avea 31 de ani, urmare a multiplelor probleme de sănătate acumulate în timpul celor 11 ani de temniţă grea în care a trebui să îndure frigul, înfometarea, dar mai ales nenumărate torturi specifice regimului de exterminare. Valeriu Gafencu a dobândit în închisori, după multă nevoinţă personală, după un timp îndelungat de studiu al cărţilor sfinte şi după perioade de post şi rugăciune, o stare înaltă de sfinţenie care a rămas consemnată în mărturiile depuse de cei care i-au fost tovarăşi de celule: „Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos. Înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu.” – Ioan Ianolide. „Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. Valeriu era deasupra înţelegerii. Nu am nicio îndoială că este un sfânt.” – Pr. Gheorghe Calciu. Evenimentul beneficiază de prezenţa domnului Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Ţăranului Român, persoană care a studiat în profunzime fenomenul „sfinţilor închisorilor”, scriind mai multe articole şi cărţi în domeniu. Acesta va prezenta cu această ocazie şi câteva cărţi dedicate celor care au pătimit în închisori pentru credinţă, cărţi apărute la Editura Evdokimos. Un stand al acestei edituri va fi amenajat în cadrul sălii de conferinţe, doritorii putând să achiziţioneze cărţi la preţ de editură. De asemenea, actriţa Camelia Varga va recita câteva poezii scrise chiar de Valeriu Gafencu, iar formaţia instrumental-vocală „Basarabii” coordonată de dl. Alexandru Udrea va interpreta câteva melodii specifice tematicii conferinţei. Vor fi proiectate şi secvenţe din documentarul realizat de TVR Internaţional, dedicat lui Valeriu Gafencu - „Noaptea pătimirilor”. Cele de mai sus sunt doar reperele principale ale conferinţei, în cadrul acesteia urmând a se desfăşura şi alte momente. Intrarea la eveniment este liberă. Având în vedere locurile limitate, rugăm pe cei interesaţi să vină la conferinţă începând cu ora 16.30. Conferinţa va începe joi, 23 februarie 2017, la ora 17.00 şi se va termina în jurul orei 19.00. Vă rog să mediatizaţi evenimentul. Cătălin-Constantin DUMITRU/ Asociaţia LITERATA

joi, 9 februarie 2017

Programul comemorării Valeriu Gafencu - Târgu Ocna 2017

Dragi prieteni, anul acesta comemorarea închinată lui Valeriu Gafencu şi tuturor mărturisitorilor din temniţa Târgu Ocna se va desfășura după următorul program: Joi, 16 februarie 2017, Târgu Ocna, Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (str. Crizantemelor, aflată în vecinătatea Penitenciarului Târgu Ocna): ORA 9 – SFÂNTA LITURGHIE; ORA 11 – PARASTAS la Troița lui Valeriu Gafencu (aflată în curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena) ORA 11:30 – 12 PROCESIUNE cu icoane, steaguri tricolore şi candele, de la Troiţa lui Valeriu Gafencu până în centrul oraşului Târgu Ocna; ORA 13 – EVOCĂRI despre mărturisitorii din temniţa Târgu Ocna, la Casa de Cultură Târgu Ocna. Comemorarea este organizată de Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, cu binecuvântarea ÎPS Ioachim. Vă așteptăm la Târgu Ocna! Cezarina Condurache/ Fundația Profesor George Manu

marți, 7 februarie 2017

Un curs nou, mai mult decât interesant la Academia Privată: Istoria Țarilor Pravoslavnici

În urmă cu exact 100 de ani, ultimul imperiu ortodox dispărea sub presiunea trădărilor, a revoluționarilor, dar mai ales a ticăloșirii oamenilor. Rugăciunile și lucrarea stareților, a marilor duhovnci ai Rusiei nu au mai putut opri catastrofa, după cum nici martiriul Țarului Nicolae al II-lea și al familiei sale nu au putut stopa tăvălugul criminal ateist. Însă mărturia lor s-a păstrat, chiar dacă întinată de calomnii și falsificări. Cursul “Istoria Țarilor Pravoslavnici” își propune să fie o rememorare a ascensiunii și prăbușirii autocrației ortodoxe, epurată de clișeele neoconservatoare sau marxiste despre Rusia. Lecțiile vor începe cu domnia Țarului Pavel și se vor încheia cu sacrificiul mucenicesc al familiei imperiale, masacrate de bolșevici la Ekaterinburg. Prezentările se vor concentra în jurul țarilor și al familiilor imperiale, pentru a pune în evidență educația politică și viziunea ortodoxă despre lume și societate, pe care cei mai mulți dintre aceștia au întruchipat-o. În același timp, va fi prezentat conflictul cultural dintre slavofili și occidentaliști (nihiliști, liberali, socialiști), definitoriu nu doar pentru înțelegerea lumii ruse moderne. O altă constantă a cursului va fi prezentarea istoriei politice ruse din perspectiva realizării idealului simfoniei Stat-Biserică. Seminarul se adresează celor interesați de istorie, pasionaților de istoria ideilor și religie. Pentru participarea la seminar nu este nevoie de standarde formale, însă lectura materialelor care vor fi puse în discuție va fi mult apreciată. (Ninel Ganea) Temele întâlnirilor: 1.Pavel și despărțirea de Iluminism/; 2.Alexandru I, învingătorul lui Napoleon/; 3.De la Țarul Alexandru I la Feodor Kuzmici/; 4.Țarul Nicolae I, Ortodoxie, Autocrație, Naționalitate/; 5.Țarul Nicolae I, antirevoluționarul perfect/; 6.Alexandru II, Țarul eliberator/; 7.Alexandru III și războiul împotriva nihiliștilor/; 8.Nicolae II și simfonia ortodoxă/; 9.Rasputin și propaganda antiimperială/; 10. Căderea Imperiului Rus/. Perioadă de desfășurare: Cursurile vor începe pe 28 februarie și se țin în fiecare zi de marți a săptămânii. Prețul este 50 lei/ întâlnire, iar studenții beneficiază de reducere. Locul de întâlnire: Academia Privată.

luni, 6 februarie 2017

Îndreptar pentru buna educație creștin-ortodoxă a copiilor, la vremuri de cumpănă

(Text preluat de pe anacronic.ro.)   Copiii sunt ca plantele, pe care Dumnezeu i-a dat în grija părinților, grădinarii lor. (Episcop Grigorie Grabbe)   La finele anului 2016, editura Anacronic a publicat un volum care ar trebui să își găsească locul bine-meritat în biblioteca oricărui părinte și educator creștin. Cartea cuprinde un text amplu semnat de Episcopul Grigorie Grabbe – Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre, dar și Cuvântarea către tineri despre dreapta folosire a literaturii grecești de Sfântul Vasile cel Mare și un fragment din Discursul funerar despre Marele Sfânt Vasile, episcop al Cezareei din Cappadocia ținut de prietenul său întru Hristos, Sfântul Grigorie din Nazianz. Puțin cunoscut în România, Episcopul Grigorie Grabbe – nepot al cunoscutului teolog rus Alexei Homiakov – este una din personalitățile duhovnicești marcante ale Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, el fiind, la un moment dat, investit de Mitropolitul Antonie Hrapovitsky secretar al Cancelariei Sinodale și „devenind practic principalul canonist al Bisericii Ruse din Exil”, cum menționează Ninel Ganea în densa și lămuritoarea prefață cu care se deschide volumul. Eseul semnat de Episcopul Grabbe – care a văzut lumina tiparului în 1960 – pornește de la observația creșterii alarmante a infracționalității în rândul tinerilor americani. Principalele cauze – pe care el le-a identificat la acea dată – erau reprezentate în principal de condițiile sociale (mediul social impropriu unei dezvoltări firești pentru personalitatea umană) și de educația deficitară atât la nivelul scopului, dar și al metodelor folosite. În privința educației, el constată următorul paradox: „Niciodată nu s-au scris atâtea cărți și articole despre educația tinerilor și despre psihologia lor precum se scriu în zilele noastre. Se încearcă abordarea copiilor pornind de la o cunoaștere completă a naturii lor, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Se realizează nenumărate investigații ale psihologiei copiilor, li se analizează toate calitățile și stadiile de dezvoltare, cu speranța rezolvării, în acest mod, a problemei creșterii unei generații sănătoase din punct de vedere spiritual. Însă există prea multe școli de gândire în domeniul pedagogiei, al psihiatriei și, acum, al psihanalizei populare. Și, se pare, cu cât încearcă specialiștii mai mult să descopere modalități mai bune de a educa copiii, cu atât aceștia din urmă provoacă motive de alarmă în societate.” Curentele psihoterapeutice divergente și, mai ales, amploarea pe care o luase psihanaliza în rândul masselor, dar și în sistemul de educație americană, nu doar că nu au reușit să diminueze gradul de agresivitate manifestat de tinerii americani, ba chiar au contribuit la proliferarea infracționalității în rândul lor.
Educație creștină vs. psihanaliză: adevărata natură umană/ Datorită trendului psihanalitic specific acelei vremi („Din nefericire, influența fondatorului psihanalizei, Sigmund Freud, marchează, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate teoriile contemporane”), Episcopul Grabbe alocă mai multe pagini psihanalizei și întemeietorului ei. El critică viziunea freudiană despre sufletul omenesc și lume, în ansamblul ei, de pe pozițiile spiritualității creștin-ortodoxe. În rezumat:   Freud era ateu, ceea ce i-a diminuat drastic înțelegerea sufletului uman și a realității („Multe lucruri nu le-a văzut, nu a fost capabil să le vadă sau nu a dorit să le vadă. În alte situații, a văzut lucururile într-o oglindă mincinoasă, chiar dacă a încercat, probabil cu adevărat, să fie un savant obiectiv”);   Prin termenul „suflet” (psyche în limba greacă) psihanaliza înțelege cu precădere funcțiile creierului. Pentru creștinul-ortodox sufletul este o realitate mistică [ (...) noi știm, desigur, că acesta este legat în mod tainic de un suflet invizibil, care alcătuiește o parte a personalității noastre”];   Nevoitorul creștin, prin rugăciune, intră în contact cu inconștientul său personal în efortul său continuu de a tinde spre comuniunea cu Dumnezeu („Prin supunerea de bună voie lui Dumnezeu și prin rugăciune constantă, săvârșită nu numai conștient, ci și subconștient - „rugăciunea minții sau interioară a lui Hristos”-, ascetismul ortodox se concentrează asupra domeniului subconștient al experiențelor, ideilor și simțirilor harului, făcând astfel ca ascetul să fie unificat din punct de vedere interior în strădania sa către Dumnezeu”). Prin urmare, nu doar adepții psihanalizei au șansa accesului la straturile inconștiente ale structurii personalității umane, la trăirea și cunoașterea integrativă, ci și creștinii care – prin viața lor evlavioasă –  atrag energiile necreate ale Duhului Sfânt și, în acest fel, (își) depășesc limitele naturii create.   Psihanaliza consideră că la originea conflictului dintre conștiință și conținuturile inconștientului stă reprimarea instinctului, a pulsiunilor sexuale. Psihanaliștii nu operează cu noțiunea de „patimă”. Dorința sexuală nu este privită ca patimă. De aceea, adepților psihanalizei nu li se recomandă abstinența sexuală, ci satisfacerea dorințelor sexuale în cadrele acceptate de societatea respectivă. Creștinul luptă cu tentațiile sexuale, iar „această luptă  – scrie Episcopul Grabbe  – este inspirată de străduința de a păstra curăția morală și duhovnicească, fără de care este imposibilă unirea cu Dumnezeu”.   În practică, psihanaliștii acceptă desfășurarea vieții umane sub imperiul instinctelor și sunt împotriva reprimării lor, convinși fiind că abstinența ar genera diverse conflicte interioare care ar putea primejdui integritatea ființei umane. În consecință, psihanaliștii recomandă predarea timpurie a orelor de fiziologie sexuală la copii și îi încurajează pe tineri să inițieze relații amoroase între ei.   Din perspectivă creștină, această abordare face ca tinerii să fie familiarizați prematur cu păcatul, ei fiind, totodată, lipsiți de un ideal de viață virtuoasă, care ar prețui virtutea fecioriei.   Natura umană invetigată de psihanaliză este natura stricăcioasă de după căderea protopărinților Adam și Eva. De aceea, ea nu poate avea valoare de etalon al normalității și al firii umane universale. Există o discrepanță enormă între descrierile făcute de psihanaliști – pornind de la cazurile extreme investigate clinic de ei [Ne amintim aici, de pildă, de „micul Hans”, „omul cu lupi”, „cazul Dora”, „omul cu șobolani”] și mărturiile narative despre asceții și sfinții creștini.   Psihanaliza nu propune comunităților umane o morală, deși ea „pretinde uneori să ia locul religiei”. Episcopul Grigorie Grabbe consideră că însăși cazurile patologice selectate, investigate și etalate de Freud și de emulii săi falsifică reprezentarea despre (adevărata) natură umană. Deși singulare și periferice, prin generalizare ele sunt propuse societății contemporane ca dovezi incontestabile ale unui model explicativ general-valabil, independent de contextul ontic, spațio-temporal, istoric în care viețuiește subiectul uman [În literatura de specialitate, este (arhi-)cunoscut contraargumentul cultural la celebra teorie freudiană a complexului lui Oedip: la populațiile de aborigeni din Polinezia sau Australia, de pildă, nu a putut fi identificat acest complex]. Preasfințitul Grigorie remarcă: „Nu știm ce concluzie ar fi tras psihologii dacă i-ar fi supus psihanalizei pe slujitorii obișnuiți ai Bisericii și, cu atât mai mult, pe sfinți. Fără îndoială că le-ar fi oferit date care le-ar fi părut cu totul extraordinare și le-ar fi oferit un standard al normalității cu totul nou”. Pornind de la observația realistă că „este imposibil să trăim în această lume fără a ne amesteca cu oamenii din ea”, autorul concluzionează că noi, creștinii, ne putem asocia cu ceilalți membri ai societății, care nu au o viziune creștină despre lume și valori aferente, putem coopera cu ei în chestiunile care țin de viața practică, dar în același timp, pentru a ne păstra identitatea spirituală „(...) trebuie să ne păzim sufletul și inima de influența lor”. Este vital să trăim în cadrele culturii creștine, esențial diferite de cele ale culturii secularizate. Un sfat în perfect acord cu acela pe care ni-l oferă Sfântul Apostol Pavel în a doua epistolă către Corinteni: „Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul...” (Ap. II Corinteni 6,17) Scopul educației creștine este acela „de a ajuta [părinții] la dezvoltarea sentimentelor și conștiinței creștine în copiii lor din cea mai timpurie perioadă a vieții lor, indiferent de condițiile în care se află aceștia”. Importanța Sfintelor Taine în educația creștină a copiilor/ Pentru realizarea acestui ideal, foarte importantă este integrarea timpurie a copilului în viața liturgică a Bisericii. Biserica, prin Sfintele sale Taine și prin atmosfera sacră pe care o întreține, va lăsa o pecete indelebilă asupra ființei spirituale a copilului: „Dar chiar dacă copilul este învățat de timpuriu două-trei rugăciuni sau chiar relatări biblice, în afara Bisericii totuși copilul rămâne lipsit de bogăția harului pe care i-o dă Biserica Ortodoxă, mai ales prin tainele botezului, a mirungerii și a împărtășirii frecvente cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Copilul nu poate înțelege sau recunoaște semnificația Euharistiei. Mai târziu, poate va și uita că a fost adus vreodată în fața Sfântului Potir, dar harul Sfintei Taine îi luminează totuși adâncul inimii și sufletului, curățind ceea ce Sfântul Ioan Damaschin numește ˂˂partea irațională a sufletului˃˃”. Cumva, în completarea acestor sfaturi pe care ni le pro-pune Preasfințitul Grigorie, dar în același duh, Sfântul Teofan Zăvorâtul, în fragmentul reprodus în acest volum – din „Calea spre mântuire” – accentuează, importanța mediului duhovnicesc în care se va cristaliza personalitatea copilului: „Aici ar trebui să ne gândim la înrâurirea Sfintelor Taine și, odată cu ele, a întregii vieți bisericești, dar în același timp a credinței și evlaviei părinților. Toate acestea laolaltă alcătuiesc un mediu mântuitor pentru prunc. Prin toate acestea, viața în har care s-a zămislit în prunc este insuflată în chip tainic”. În fond, adaug eu, familiaritatea timpurie a copilului cu viața Bisericii, îl va feri la maturitate de cele două extreme ale vieții duhovnicești: intelectualismul arid, lipsit de inimă, și pietismul – emoția bine intenționată, dar incultă. Elementele esențiale unei educații creștin-ortodoxe/ În educația copiilor un factor important îl constituie atitudinea părintelui față de copil. Părintele trebuie să manifeste dragoste, să își tempereze supărarea (care este „un semn al slăbirii iubirii” și exprimă patimile care sălășluiesc în sufletul adultului – mânia și egoismul). Părinții și educatorii copilului trebuie să urmeze „calea împărătească”, de mijloc între permisivitate totală și constrângere maximă, arbitrară. Prea multă libertate poate da naștere unui caracter libertin, imoral. Un control prea strict exercitat asupra intențiilor și acțiunilor celor mici îi poate inhiba într-atâta încât la maturitate ei pot manifesta dificultăți de relaționare cu ceilalți și le va fi dificil să descopere răspunsul corect la problemele și provocările existenței în societate. În ambele situații, copilul va manifesta tulburări de caracter. De multe ori părinții uită că esențial în educația copiilor noștri este exemplul de virtute pe care îl întruchipăm în viața noastră de zi cu zi. Cel mai bun discurs despre virtute sunt faptele virtuoase, o viață al cărei parcurs este în deplin acord cu principiile și regulile morale. Aceeași idee o vom găsi expusă – în prezentul volum – în textul Sfântului Teofan Zăvorâtul:„(...) duhul credinței și al cucerniciei părinților trebuie socotit ca cel mai puternic mijloc de păstrare, creștere și întărire a harului din copil”.
Educația creștin-ortodoxă presupune nu doar să le transmitem copiilor noștri valorile spiritualității ortodoxe ci și să le rezolvăm dilemele care apar ca urmare a incongruenței, ba chiar a conflictului major dintre viziunea ortodoxă despre lume și alte concepții concurente - cum este cea evoluționistă, de care învățământul actual de stat este suprasaturat:„Părinții ar trebui să-i determine pe copii să le descrie ce s-a petrecut la școală și, la rândul lor, să ofere explicații cu privire la întrebările care au apărut, potrivit punctului de vedere creștin-ortodox”. De la cult≠cultură la cult←cultură. Cultura ca mijloc de comuniune cu Hristos/ Una dintre hibele majore ale educației noastre contemporane o constituie dezacordul flagrant dintre cult și cultură, dintre Biserică și societate, dintre cultura creștină și cea laică. Mai precis, intelectualii sunt mefienți sau chiar refractari la viața eclezială și la valorile constitutive Bisericii, în vreme ce credincioșii care viețuiesc în și prin Biserică manifestă adesea dezinteres față de cultura clasică sau umanistă, întrucât o consideră fie păgână, fie secularizată, în orice caz anticreștină. Editorii volumului Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre au avut inspirația să adauge articolului semnat de Episcopul Grigorie Grabbe două texte care ne reamintesc – și ne ajută să recuperăm- dreapta cumpănire dintre credință și cultură, dintre cultura clasică și cea creștină: Cuvântarea către tineri despre dreapta folosire a literaturii grecești, ținută de Sfântul Vasile cel Mare și un fragment din Discursul funerar despre Marele Sfânt Vasile, episcop al Cezareei din Cappadocia, care îl are ca autor pe Sfântul Grigorie din Nazianz. Sfântul Vasile cel Mare le recomanda tinerilor creștini din vremea sa să discearnă între valorile trecătoare ale lumii și cele veșnice: „Nimic dintre cele omenești care pot fi considerate grozave, nici mândria originii, nici puterea trupului sau frumusețea, sau măreția, sau slava de la oameni, sau autoritatea regală nu le considerăm demne de a fi râvnite, nici pe cei ce le au nu îi invidiem; în schimb speranța noastră este în cele de dincolo, și tot ce facem este pentru a ne pregăti pentru viața de veci”. El recunoștea un rol propedeutic literaturii și filosofiei grecești și le recomanda junilor creștini să se îndeletnicească o vreme cu ele, urmând modelele de virtute pe care acestea le zugrăvesc; „(...) dacă dorim să păstrăm neștearsă ideea adevăratei virtuți, trebuie să ne inițiem mai întâi în știința păgână, pentru ca apoi să acordăm pe larg atenție specială învățăturilor sacre și divine, chiar așa cum mai întâi ne obișnuim cu reflecția soarelui în apă pentru ca apoi să fim în stare să ne îndreptăm privirile către soarele însuși”. De pildă, în cazul poeților „când povestesc despre cuvintele și faptele unor oameni buni, trebuie să îi iubiți și imitați pe aceia, copiind cu sârguință astfel de comportament”. Frecventarea literaturii greceșt i- prin extensie, a literaturii laice - este utilă sufletului atâta vreme cât nu îl vatămă prin descrieri care trezesc în el patimile. Dragostea pentru cultură [se înțelege, cultura laică, necreștină] trebuie temperată cu discernământ, având totdeauna privirea sufletului îndreptată spre ținta sa finală - comuniunea cu Hristos: „Atunci însă când descriu comportamente reprobabile, trebuie să-i părăsiți și să vă închideți urechile, așa cum se spune că a trecut Odiseu pe lângă cântecul sirenelor, deoarece cunoașterea profundă a scrierilor rele pavează drumul spre fapte asemănătoare. De aceea, sufletul trebuie apărat cu grijă, ca nu cumva din dragostea noastră față de cultură să fie întinat fără voie, așa cum beau unii otravă cu miere”. [Un comentariu marginal: Ar fi interesant de revăzut, în lumina acestei abordări, mesajul paideic pe care îl propune Jurnalul de la Păltiniș, care are în centru un „Dumnezeu al culturii” în fața căruia C. Noica și emulii săi - „catarii de la Păltiniș”, cum i-a numit monahul Nicolae Delarohia - își plecau „genunchii spiritului” în așteptatea unei judecăți de apoi a culturii. O imagine a divinității mai degrabă hegeliană decât creștin-ortodoxă. Un model paideic care nu poate explica - și înțelege - sacrificiul de sine pe care l-a făcut Mircea Vulcănescu în temnița Aiudului.] În textul Sfântului Vasile cel Mare întâlnim celebra metaforă a albinei înțelepte care știe de unde și cât să se hrănească: „Acum, întrutotul în maniera albinelor, trebuie să folosim și noi aceste scrieri pentru că albinele nu vizitează toate florile, fără deosebire, nici nu caută să care toată floarea pe care se așază, ci, luând atât cât le este necesar, lasă restul. La fel și noi, dacă suntem înțelepți, vom lua din cărțile păgâne numai ce ne este de folos și este aliat adevărului, restul trecându-l cu vederea”[se referă în special la anumite pasaje în care virtutea este elogiată, întâlnite la Hesiod, Homer, Solon, Theognis]. Din portretul pe care i-l zugrăvește prietenul său, Sfântul Grigorie din Nazianz – „Părea că aveam un singur suflet, care locuia în două trupuri” –, înțelegem că Sfântul Vasile a întruchipat exemplar modelul paideic creștin, făcându-se toate tuturor, pentru Hristos: a fost„orator printre oratori”, „filosof între filosofi”, „preot între creștini”. Cuviosul Serafim Rose despre necesitatea de a-ți forma și a transmite o cultură creștină. Ortodoxia inimii, nu doar a minții/ Ideea conform căreia creștinul are nevoie (și) de o formație culturală laică o întâlnim în scrierile rămase de la Părintele Serafim Rose - o altă figură duhovnicească marcantă a Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil. Eugene Rose trăise pe viu apostazia culturii apusene. Îi cunoscuse pe Jack Kerouac și Allan Watts - idolii tinerilor americani, din vremea sa [autori ale căror scrieri sunt popularizate asiduu în anii din urmă, în România]. În vara anului 1975, părintele Serafim a ținut la Mănăstirea Platina un curs de „supraviețuire ortodoxă”, pentru patru tineri proaspăt convertiți la Ortodoxie. Scopul său era să le ofere o „temelie ortodoxă”. Din contactul cu tinerii din America, Cuviosul Serafim Rose observase o realitate psihologică și duhovnicească care, peste ani, s-a extins în toată lumea. Cum? Prin difuzionismul curentelor subculturale, a cărei viteză de propagare ideologică a fost accelerată semnificativ de canalele mass-media și de mediile virtuale. În introducerea la cursul său de „autoapărare ortodoxă”, părintele Serafim remarcă: „O mare primejdie a vremurilor noastre și a mișcării celor ce vin la Ortodoxie este ceea ce am putea numi, într-un limbaj mai puțin academic fenomenul ˂˂maimuțelor duhovnicești˃˃- oameni care sunt ortodocși în exterior, ba chiar se și mândresc pentru că sunt foarte corecți în ortodoxia lor, însă în adâncurile lor nu sunt schimbați cu adevărat, nu sporesc în Ortodoxie, rămânând în mare măsură tributari lumii moderne, care își are rădăcinile în anticreștinism. Pentru că nu sporesc, aceștia nu văd cât de profund este conflictul dintre adevărata Ortodoxie și lumea pe care ei nu au lăsat-o în urmă. În opoziție cu aceasta, o convertire la adevărata Ortodoxie trebuie să fie totală; trebuie să schimbe tot ceea ce faci, felul cum privești lucrurile, cum valorizezi tot ceea ce se întâmplă în viață”. O educație creștin-ortodoxă îi va ajuta pe copiii noștri să identifice curentele de gândire moderne care ne afectează profund credința. Într-un alt loc, părintele Serafim Rose spune: „Ortodoxia înseamnă viață. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur și simplu nu suntem ortodocși, indiferent de credințele formale pe care le susținem”. Din această perspectivă,  „un copil căruia i se formează gustul pentru muzica bună, pentru literatură, istorie și artă, chiar și pentru știință, este cel puțin parțial vaccinat împotriva culturii consumeriste și a ispitelor acesteia”.
Părintele Serafim accentua importanța sentimentelor creștine, a trăirilor inimii în procesul mântuirii noastre și a celorlalți, potrivit unui principiu formulat de Sfântul Tihon din Zadonsk: „Ortodoxia noastră trebuie să fie una a inimii, nu numai a minții”. Un exemplu practic de pedagogie creștină îl găsim în scrisorile și în viața cuviosului, scrisă cu atâta acribie de ieromonahul Damaschin Christensen: părintele Serafim încearcă să tempereze duhul criticist-atotștiutor al lui B.A. – tânăr convertit de pe Coasta de Est, care socotea întreaga literatură de sorginte demonică –, punându-l să citească Arhipelagul Gulag al lui Soljenițân, Oliver Twist și Crimă și pedeapsă. Ca „să i se înmoaie inima”. Într-un alt contex,t părintele Serafim îi îndeamnă pe adolescenții convertiți la Hristos să aprofundeze „studiile pre-teologice”, printre altele să îl citească pe Platon. În acest chip, el nădăjduia să îi ferească pe aceștia de sindromul „trecerii bruște la teologie” care, în opinia sa, „pare să fie pricina multor probleme atât individuale cât și în Biserică ca întreg”. Aștept cu interes viitoarele titluri editate de Anacronic, adevărate cărți de identitate, menite să ne întrețină trezvia inimii și discernământul intelectual și moral. Ciprian Voicilă