luni, 25 ianuarie 2010

Franny se pregăteşte să moară



Intr-o dimineata insorita de sambata, imbracat in impermeabilul „Burberry”, un pustan, Lane Coutell, o asteapta pe iubita sa, Franny, sa soseasca cu trenul de zece si cincizeci si doua de minute. Reciteste febril ultima scrisoare pe care Franny i-a trimis-o „cu toata dragostea”, o epistola in care isi manifesta nerabdarea de a-l revedea, ingrijorarea ca nu va putea sa-si stapaneasca emotia provocata de reintilnirea cu el si rugamintea de a nu o primi pe peron „cu tam-tam”.
Lane o intampina pe Franny cu o mina impasibila, golita de orice expresie, ca sa-i arate iubitei sale cat este de barbat, spre deosebire de Franny care, in clipa revederii, debordeaza de entuziasm, il invaluie cu bratele ei delicate, il saruta, la inceput ii administreaza un sarut fugar, mai apoi unul usor stingherit. Dupa un schimb de replici avand ca obiect scrisoarea mai sus pomenita, Lane descopera in mana stanga a lui Franny o carticica verde-prazulie. Curiozitatea lui de audient la cursul de Literatura europeana moderna il imboldeste sa o intrebe: „ ce carte-i aia?”, intrebare care capata un raspuns evaziv: ”-Asta? A, ceva de citit”, timp in care cartulia este indesata in geanta acesteia. Odata reintalnirea consumata in toate detaliile ei, Lane si Franny ajung cu un taxi la restaurantul „Sikler’s”, un local frecventat de „boema intelectuala studenteasca”.
In jurul celor doua Martini comandate, Lane monopolizeaza conversatia, ceea ce o face pe Franny să il asculte o vreme în tacere. Secundele trec, Franny iese din cochilie si incepe sa il irite pe Lane cu intrebarile si ii intrerupe peroratia asupra motivului care il facea pe Flaubert sa manifeste o atractie patologica fata de le mot juste cu o intrebare pragmatica: „ai de gand sa-ti mananci maslina, ori ba?” Enervarea lui Lane atinge cote apreciabile in clipa cand iubita lui îl eticheteaza spontan: ”vorbesti ca un suplinitor, zau aşa.” In replica, Lane o acuza ca este intr-o dispozitie belicoasa. Franny isi cere iertare pentru purtarea ei execrabila si ii marturiseste: „toata saptamana asta am simtit in mine o pornire distructiva”. Urmeaza al doilea rand de Martini, Franny incepe sa se uite la Lane ca la un strain sau ca la o reclama pentru linoleum; o noua polemica este purtata in jurul intrebarii: „sunt sau nu profesorii Manlius si Esposito, de la catedra de engleza, poeti adevarati?” Franny incepe sa isi piarda culoarea din obraji, se ridica brusc, isi ia geanta si se duce tintit la toaleta restaurantului Sikler’s. Cu fruntea acoperita de broboane de sudoare, cu gura intredeschisa, „fara vlaga” patrunde in cea mai indepartata din cele sapte sau opt cabine, se incuie in ea si...
Si acum ma vad nevoit sa citez episodul direct din romanul “Franny si Zooey”, pentru a pastra savoarea inconfundabila si inegalabila a scrisului lui Salinger: „Fara a se sinchisi, pare-se, de ambianta în care se afla, se aseza. Isi apropie foarte strans genunchii unul de altul, ca si cum ar fi vrut sa se comprime intr-un volum mai mic si mai compact. Apoi isi puse maiinile vertical peste ochi si apasa tare din calcaie, ca pentru a-si paraliza nervul optic si a ineca toate imaginile intr-un intuneric ca de hau, degetele ei intinse, cu toate că ii tremurau, sau poate tocmai pentru ca ii tremurau, aveau o gratie si o dragalăşenie ciudată. Rămase o clipă încremenită în poziţia aceea încordată, aproape fetală-apoi o podidiră lacrimile.Plînse aşa fără a încerca să îşi reţină nici una din manifestările mai zgomotoase ale durerii şi tulburării, toate acele icnete convulsive din fundul gîtului pe care le scoate un copil isteric atunci cînd încearcă să tragă aer în piept printr-o epiglotă aproape închisă. Şi totuşi, cînd, în cele din urmă, se opri din plîns, isprăvi pur şi simplu, fără să simtă cînd inspira, acea senzaţie dureroasă, ca nişte cuţite, care urmează de obicei după un acces violent. Cînd se opri, fu ca şi cînd în mintea ei s-ar fi petrecut o schimbare spectaculoasă de polaritate, una cu efect imediat şi liniştitor asupra corpului ei. Cu faţa udă de lacrimi, dar lipsită de orice expresie, aproape tîmpă, îşi culese geanta de pe jos, o deschise şi scoase dinăuntru cărticica prăzulie, legată în pînză. Şi-o aşeză în poală-mai bine zis pe genunchi- şi se uită la ea, o fixă cu privirea de parcă acela era locul cel mai potrivit pentru o cărticică de culoarea prazului. În clipa următoare luă cartea în mînă, o ridică pînă la nivelul bustului şi o strînse la piept-cu un gest scurt şi energic. Pe urmă o puse la loc în geantă, se ridică şi ieşi din cabină. Se spălă pe faţă cu apă rece, se uscă cu un prosop de pe suportul fixat sus, deasupra capului, îşi dădu din nou cu ruj pe buze, se pieptănă şi ieşi din camera de toaletă. Cînd traversă sala de restaurant ca să ajungă la masă, arăta extraordinar- vioaie şi bine-dispusă, aşa cum se cuvine să fie o fată într-un week-end studenţesc de excepţie. În momentul în care ajunse, sprintenă şi zîmbitoare, în dreptul scaunului ei, Lane se ridică încet, cu un şerveţel în mîna stîngă. -Dumnezeule! Scuză-mă, spuse ea. Credeai c-am murit? – Nu credeam c-ai murit, răspunse Lane”.
În doar două pagini de roman J.D.Salinger ne descrie un proces dramatic, o moarte şi o înviere. Ochiul nostru carnal, obişnuit poate cu stilul „uşuratic” al autorului american, s-ar putea să nu sesizeze din prima importanţa pe o pot avea cele două pagini pentru fiecare dintre noi. Da, este posibil, pare să ne sugereze Salinger. Poţi descoperi o carte cu copertă prăzulie din care poţi afla că tu eşti, de fapt, doi.: un om exterior, apărut din coliziunea dintre ereditate şi mediul social şi un om interior, ascuns, greu accesibil. Totul a început pentru Franny la cursul de religie, cînd profu’ le-a vorbit despre „cărţulie”. Franny îi explică lui Lane, printre fumurile de ţigară pe care le trage abundent, că e o carte scrisă de un „oarecare ţăran rus” despre care cititorul nu află decît că are 33 de ani, un braţ uscat şi că este văduv. Călătoria unui pelerin este o carte ciudată despre un ţăran obsedat de ideea că trebuie să ne rugăm neîncetat şi care, în căutarea uni maestru în arta rugăciunii neîncetate, începe să colinde prin lume întîlnind tot soiul de oameni cărora le destăinuie metoda. În opinia lui Franny scopul rugăciunii este acela de a-ţi schimba viziunea asupra lumii: „(...) te rogi ca să-ţi purifici pe de-a-ntregul felul de-a privi lucrurile şi ca să dobîndeşti o concepţie cu totul nouă despre rostul lucrurilor.” Perseverînd în practicarea Rugăciunii lui Iisus- Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă!”, mintea lui Franny îşi schimbă polaritatea, suferă o metanoia, o conversiune a minţii spre Dumnezeu.
Ne întoarcem în toaleta de la Siklers pentru că acolo omul vechi din Franny intră în extincţie, iar omul nou din ea se eclozează. Îl suspectăm pe Salinger că în redarea chinului prin care trece Franny, recurge conştient la tipul de decriere devenit clasic în lucrările de etnografie sau de istoria religiilor. Franny se supune de bunăvoie unei iniţieri. Se pune într-o poziţie fetală, experiază o regressus ad uterum, o moarte simbolică însoţită de plîns şi întuneric în urma căreia revine la masa lui Lane sprintenă şi zîmbitoare, aspectul ei fiind expresia unei mutaţii ontologice. Schimbarea nu se rezumă numai la asta. Devine conştientă de natura ei egoistă şi de egoismul agresiv al celorlalţi ( „sînt sătulă de atîta egocentrism. Al meu şi-al tuturor celorlalţi. Sînt sătulă de toţi aceia care vor s-ajungă ceva, să facă fapte mari...”), alege să devină un nimeni („m-am săturat să nu am curajul să fiu, pur şi simplu, un nimeni”), suportă modificări de natură somatică ( „se întîmplă ceva ciudat cu dinţii mei. Îmi clănţăne. Alaltăieri era să muşc dintr-un pahar”).
Franny descoperă drumul spre omul interior prin intermediul unei cărţi, Pelerinul rus. În cazul ei se confirmă intuiţia lui Nicolae Steinhardt, anume că această carte îţi poate schimba viaţa. Carl Gustav Jung, în autobiografia lui, Amintiri, vise, reflecţii, ne descrie jocul alternant dintre cele două entităţi, pe care îi denumeşte „personalităţi”. La el, personalitatea numărul 2 este ceea ce misticii numesc „omul interior”. „În viaţa mea, zice Jung, numărul 2 a jucat rolul principal şi am încercat mereu să dau frîu liber la ceea ce voia să vină spre mine din interior” şi ne avertizează că „ numărul 2 este o figură tipică; de cele mai multe ori însă, înţelegerea noastră conştientă nu este suficientă pentru a vedea că sîntem şi asta”.
Rămasă singură, Franny stătu liniştită, uitîndu-se în tavan. Buzele începură să i se mişte, formînd cuvinte mute, şi continuară tot aşa. Puteţi ghici cuvintele care i se volatilizează de pe buze?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu