miercuri, 23 mai 2018

Cuvioasa MACRINA, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” (I)


[Articol apărut în ultimul număr al revistei Lumea Monahilor]

Stareţa Macrina face parte din familia duhovnicească a Cuviosului Gheron Iosif, alături de alte figuri magnifice: bătrânul Arsenie, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, stareţul Haralambie… Viaţa ei este relevantă pentru noi, creştinii de astăzi, în primul rând pentru că ne învaţă cât de importantă este pentru mântuirea noastră tradiţia isihastă, neptică: Rugăciunea lui Iisus, pomenirea deasă a Numelui Domnului este una dintre cele mai eficace căi prin care inima ne este curăţată de patimi. În al doilea rând, maica Macrina ne ajută să conştientizăm valoarea unor virtuţi fără de care viaţa duhovnicească îşi pierde autenticitatea: smerenia, ascultarea de părintele duhovnicesc, dragostea jertfelnică pentru semenii noştri. Cultivând vreme de şapte decenii aceste virtuţi, stareţa Macrina a ajuns la măsurile sfinţeniei. Sfinţenie care devenise transparentă, vizibilă. Părintele Efrem Filotheitul mărturiseşte: „Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi credinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.”
Maria Vassopoulos a văzut lumina zilei în anul 1921, în satul Hatzileri, situat în partea de Vest a Asiei Mici. Tatăl său, Fotie Vassopoulos, era negustor. Împreună cu soția lui, Anastasia, s-a îngrijit să le insufle celor patru copii dragostea de Dumnezeu și râvna pentru dobândirea virtuților creștine. Fotie era o fire foarte milostivă: noaptea lăsa coșuri cu alimente la ușa oamenilor covârșiți de lipsurile materiale. Soția sa, Anastasia, se îndeletnicea cu broderia și era preocupată să cultive în inima ei smerenia, trezvia și rugăciunea.
În 1922, întreaga familie a Mariei a fost nevoită să părăsească satul Hatzileri și să se refugieze mai întâi în cantonamentul din Kardița, pentru ca mai târziu, după doi ani, să se stabilească în cartierul din Nea Ionia-Volos, dedicat refugiaților. Deși la școală Maria a obținut rezultate foarte bune, datorită condițiilor sociale vitrege a trebuit să o abandoneze încă din clasele primare.
„Cât de dulce este Hristos?” Chemarea monahală
La vârsta de șapte ani, Maria a simțit chemarea pentru viața monahală. Era într-o primăvară. Maria se juca împreună cu alți copii de vârsta ei, în apropierea casei părintești. În toiul jocului, Maria i-a îndemnat pe aceștia să înalțe împreună o rugăciune lui Dumnezeu. I-a întrebat pe prietenii săi cum cred că pot ajunge la Dumnezeu. Fiecare și-a spus părerea, iar Maria le-a destăinuit la ce se gândise ea de multă vreme: credea că dacă ar așeza multe mese și scaune unele peste altele, ar reuși să ajungă în cele din urmă la Dumnezeu. La sfârșitul jocului, toți copiii au cântat Doamne, miluiește.
Peste ani, maica Macrina avea să se confeseze ucenicelor sale că după ce s-a ivit în sufletul ei dorința de a se înălța la Dumnezeu în timp ce se ruga cu prietenii săi de joacă, a auzit o voce interioară care a îndemnat-o să urmeze calea monahală. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, trad. din lb. greacă de ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2015, p. 15) Chemarea lăuntrică a fost însoțită de o stare de umilință care i-a cuprins sufletul și copila a început să lăcrimeze. A alergat spre casă, iar mama ei, căutând-o, a aflat-o stând în fața iconostasului familiei, cu lacrimile prelingându-i-se șiroaie pe obrăjori. Mama a cuprins-o în brațe și a întrebat-o ce s-a petrecut cu ea. Lăcrimând în continuare, Maria i-a mărturisit că dorește să devină monahie. Fiindcă nimeni nu îi vorbise până atunci despre monahism, Maria, deși aflase cuvântul „monahie” de la acel glas lăuntric, nu îi cunoștea sensul exact. Pe seară, când tatăl său s-a întors acasă, Maria i-a împărtășit și lui această dorință, iar Fotie a întrebat-o de trei ori ce înseamnă cuvântul „monahie”. La fiecare întrebare, fetița a ridicat neștiutoare din umeri. În acest fel, tatăl s-a încredințat că dorința Mariei nu este rodul influenței oamenilor mari, ci vine în chip limpede de la Dumnezeu. Așa că a rugat-o pe Maria să îi aducă un pahar cu apă – într-unul din paharele cu care erau serviți oaspeții casei – și i-a dat micuței binecuvântarea părintească: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!” Fotie i-a oferit și un sfat evanghelic, pe care ea avea să îl urmeze neabătut întreaga viață: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu.” Despre anii petrecuți în sânul familiei, Cuvioasa Macrina le mărturisea ucenicelor sale: „Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei.”
Când Maria a împlinit opt ani, Fotie a fost înștiințat de un înger că îl va duce la Domnul în lunea din prima săptămână a Postului Mare, iar soția sa îl va urma după un an. Vestitorul ceresc l-a mângâiat, spunându-i: „Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul har.” Vremea trecând, cuvintele îngerului s-au adeverit: la nouă ani, Maria  și fratele ei, Gheorghe, au rămas orfani.
În anii 1930-1940, care s-au dovedit a fi extrem de dificili pentru întregul popor grec, Maria și frățiorul ei au îndurat foamea, frigul și amărăciunea traiului printre străini. Foamea bântuind în Grecia, cei doi orfani erau ajutați de vecinii lor, care le lăsau în curte, în timpul nopții, câte un coș cu alimente.
După moartea părinților, Maria și fratele ei de patru ani au locuit în aceeași casă cu o mătușă de-a lor. Aceasta se mânia din te miri ce, avea prostul obicei de a înjura și adesea o snopea în bătaie pe Maria. Micuța le îndura mucenicește, în tăcere pe toate, fără să i se împotrivească în vreun fel. Un singur lucru nu răbda: să o audă pe mătușă hulind. În acele momente, Maria refuza mâncarea gătită de mătușă până ce aceasta contenea cu înjurăturile. Îndelunga răbdare a nepoatei a condus-o în cele din urmă pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu: înainte de a păși în viața veșnică, Maria a reușit să o convingă pe mătușă să se spovedească și să se împărtășească.
Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, Maria a trebuit să muncească din greu, de la vârsta fragedă de nouă ani. Mai întâi a spălat vasele în casa unei familii înstărite, apoi s-a angajat să spargă cu o piatră migdale la un magazin – o muncă istovitoare și dureroasă, degetele copilei fiind mai tot timpul însângerate.
După trecerea la Domnul a părinților ei, Maria a învățat să nădăjduiască doar în ajutorul Maicii Domnului. În această perioadă biografică dificilă, Maria s-a învrednicit de o vedenie care i-a adeverit o dată în plus chemarea pentru viața monahală. Se făcea că se afla într-o grădină plină de verdeață, deosebit de frumoasă. Deodată, s-a apropiat de ea o femeie înveșmântată în negru, care purta la piept un prunc de trei anișori. Copilul s-a desprins dintr-odată din brațele mamei și s-a pornit să alerge prin iarbă. Mama pruncului a chemat-o la sine pe Maria și a rugat-o să îl prindă pe micuț, promițându-i în schimb un dar. Maria l-a prins cu multă osteneală pe prunc și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?” Copilul nu i-a răspuns, dar și-a așezat mânuțele de-a dreapta și de-a stânga gurii Mariei. Apoi a suflat spre ea, iar Maria și-a simțit sufletul invadat de o dulceață și o mireasmă de nedescris. Mama pruncului a pus pe degetul copilului și pe cel al Mariei câte un inel. Această vedenie a pus o pecete adâncă asupra inimii Mariei: vreme de doi ani nu s-a mai atins de dulciuri, vrând să păstreze acea dulceață a harului dumnezeiesc. Din acel moment a început să se îmbrace doar în haine cernite și să poarte batic, pentru a se asemui și mai mult chipului monahal.
Un alt eveniment care i-a marcat semnificativ biografia a fost întâlnirea cu părintele Efrem Karayanis, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul. Într-o bună zi, părintele Efrem a vizitat familia la care muncea Maria. Ea tocmai se trudea să aprindă focul la cazanul cu rufe, însă străduința ei se dovedea deșartă. Părintele Efrem s-a apropiat de copila mâhnită și a întrebat-o ce a pățit. Aflând ce o amăra, părintele a făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci deasupra lemnelor, apoi a sfătuit-o să aprindă focul și să sufle din nou în el. Maria a făcut întocmai, iar focul s-a aprins. De la părintele Efrem Maria a aflat multe lucruri despre tradiția isihastă, despre Rugăciunea lui Iisus și harismaticul povățuitor duhovnicesc Gheron Iosif (1897-1959). Părintele Efrem, care la acea vreme avea ascultarea de preot în Biserica Sfântului Apostol cel Nou din Volos, a devenit de atunci duhovnicul Mariei.
La vârsta de 12 ani, Maria s-a angajat în fabrica unui om bogat din Volos, care era și un bun creștin. Urmând predaniei lui Gheron Iosif, se nevoia aici rostind mereu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Colegele de serviciu ale Mariei mărturiseau că rugăciunea continuă pe care o săvârșea făcea ca chipul ei să strălucească, iar gura să îi izvorască bună mireasmă. (idem, p. 21)
Maria a căpătat și mai multă râvnă pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus în urma unei întâmplări. Îndreptându-se într-o dimineață către serviciu, i-a apărut în cale diavolul, care i s-a plâns: „Ah, ce ți-aș fi făcut dacă nu țineai ceea ce ai în mână!” Vrăjmașul mântuirii omului se referea la metanierul cu ajutorul căruia Maria rostea continuu Rugăciunea preasfântului nume al lui Iisus.
O altă persoană care a ajutat-o mult din punct de vedere duhovnicesc, dar și material, a fost Victoria Moraitu, mama starețului Efrem Filotheitul. Părintele Efrem va povesti mai târziu: „În perioada când stareța (Macrina) lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…” Maria și Victoria privegheau nopțile împreună, bătând multe metanii și rugându-se cu lacrimi. Victoria se purta ca o adevărată mamă față de Maria: se îngrijea să nu îi lipsească hrana și o povățuia în viața duhovnicească.
Mergând odată în pelerinaj, de praznicul Sfântului Apostol cel Nou, în satul Sfântului Lavrentie-Piliu, Maria a zărit în apropierea bisericii un pustnic bătrân, care zăcea istovit de puteri pe o lespede de piatră. Acesta a chemat-o la sine și i-a poruncit: „Tu, vino-ncoace! Du-te și cere cuiva un covoraș vechi! Caută și o piatră și adu-mi-le.” Maria a făcut ascultare. A găsit un covoraș, o piatră și i le-a adus bătrânului cu chip cuvios. Drept mulțumire, pustnicul i-a spus: „Fiica mea, îți dau trei sfaturi pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Când vei ieși din casă, să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci doar în pământ. Deși ești săracă, cu puținii bani pe care îi vei avea, după ce îi vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini să-și ia și el puțină pâine. (idem, p. 26) Sufletul Mariei a primit ca un pământ roditor cuvintele bătrânului și în tot restul zilelor sale s-a străduit să înmulțească virtutea milosteniei față de toți oamenii nevoiași pe care i-a întâlnit în cale.
Trăiri și arătări dumnezeiești în focul încercărilor
În 1940, în timpul Postului Maicii Domnului, după ce s-a săvârșit Sfânta Liturghie, Maria a pornit, însoțită de alte șase surori întru Hristos, spre cartierul Sfântului Onufrie din Volos. Dorea să aprindă candelele din Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou. Flămânzind, Maria le-a împărtășit însoțitoarelor dorința sa tainică: „Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!” Ajungând la Paraclisul Sfântului Nicolae, au aprins candelele și au înălțat cântări de laudă. Ducându-se să aprindă și candelele din interiorul Sfântului Altar, Maria a zărit pe Sfânta Masă un pachețel. Le-a înștiințat cu multă bucurie pe prietenele ei că au primit un dar de la Sfântul Nicolae. Când au deschis pachețelul, au găsit în el șapte felii de pâine și șapte smochine. (idem, p. 27)
În același paraclis, în luna octombrie a anului 1940, Maria a fost martora unei minuni care vestea anii grei în care poporul grec a stat sub ocupație germană, precum și nenumăratele pătimiri pe care a fost nevoit să le îndure în tot acest timp. Privind la crucea care se afla în spatele mesei Sfântului Altar, Maria a văzut cum de la coroana cu spini și din coasta Mântuitorului se prelingea apă amestecată cu sânge.
În timpul ocupației naziste, Maria a suferit cumplit de foame, ajungând până la stadiul în care nu s-a mai putut ridica în picioare din pricina slăbiciunii. Sfârșită de puteri, I se ruga Domnului: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor.” Se hrănea cu verdețuri care creșteau în apropierea casei sale și care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, odată culese, peste noapte se înălțau la loc. Din aceste verdețuri Maria o hrănea și pe o fetiță bolnavă de tuberculoză de care se îngrijea.
Mergând odată în Zagora – situată în estul regiunii Pilion – pentru a face rost de alimente, pe drumul de întoarcere, care durase șase ore, istovită de puteri, Maria a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, a observat că o durere acută în zona coastelor o împiedica să respire. În plus, alimentele pe care le obținuse cu atâta trudă dispăruseră. Medicul pe care l-a consultat i-a adus la cunoștință că are pleurezie. Întorcându-se acasă, noaptea, Maria stătea pe întuneric, se ruga Maicii Domnului și se gândea că în curând își va da obștescul sfârșit. Deodată, camera a fost inundată de o lumină puternică și a văzut o monahie înveșmântată în schima mare, îmbrobodită cu o basma care avea pe ea o cruce de culoare roșie. Cucernica maică a întrebat-o cu glas duios pe Maria: „Nu mai poți?” Ea i-a mărturisit că au părăsit-o puterile și că îi pare rău după alimentele pierdute. Maica Domnului, care luase înfățișarea acelei monahii, a liniștit-o și i-a spus că ea o va tămădui. A făcut semnul Sfintei Cruci deasupra ei, a învelit-o cu plapuma pe care Maria o moștenise de la mama sa și i-a spus că de acum se va însănătoși. Maria a simțit pe dată că nu o mai doare nimic și că istovirea și foamea s-au depărtat de la ea.
În vremea ocupației germane, deși Maria era nevoită să lucreze în fiecare zi nouă-zece ore, se trezea dimineața la ora trei și mergea pe jos timp de o oră până la biserică, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.
De multă vreme Maria își dorea să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Ocazia s-a ivit sub forma unei călătorii la Ierusalim, în care ar fi trebuit să fie însoțită de trei credincioase. În cele din urmă, Maria a renunțat la călătorie, iar cele trei femei au pornit fără ea în pelerinajul spre Ierusalim. În timp ce se găsea acasă, i s-a arătat într-o vedenie îngerul păzitor, care a invitat-o: „Vino să mergem la Locurile Sfinte.” Maria nu a apucat să-și revină din uimire când s-a văzut dintr-odată la Ierusalim, înveșmântată în haine albe cu cruci roșii desenate pe ele, călăuzită fiind de îngerul păzitor. Se deplasau cu repeziciune de la un loc la altul. Îngerul a dus-o la Biserica Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a îndemnat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a zămislit Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul Bunei Vestiri. Apoi a îndrumat-o spre Peștera Nașterii, și ajungând acolo îngerul i-a grăit: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” Pe muntele Golgotei, îngerul a îmbiat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a răstignit Hristos.” Apoi îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…” Următorul punct al minunatei călătorii a fost Sfântul Mormânt, unde îngerul păzitor a îndemnat-o: „Soră, vino și vezi unde a înviat Hristos.” Aici îngerul a cântat „Hristos a înviat din morți…” În timpul miraculosului pelerinaj, cele trei credincioase cu care ar fi trebuit să călătorească Maria la Ierusalim au văzut-o mergând înaintea lor. Când au revenit acasă, în Volos, întâlnindu-se cu Maria, i-au reproșat că le-a tăinuit faptul că în cele din urmă a pornit în pelerinaj la Locurile Sfinte cu același grup de credincioși.
(Va urma)
Ciprian VOICILĂ

vineri, 4 mai 2018

Din învățăturile duhovnicești ale Sfântului Teofan Zăvorâtul (2)

„Lucrul de căpetenie cu care trebuie să vă deprindeți este pomenirea lui Dumnezeu sau umblarea înaintea lui Dumnezeu. Străduiți-vă să dobândiți deprinderea de a avea conștiința și simțirea că vă aflați sub ochiul lui Dumnezeu, ce vă pătrunde toată adâncimea inimii și vă vede toate mișcările lăuntrice”.
[Cartea poate fi comandată pe site-ul Editurii Meteor Press]

Din „Vremea lucrării” de Mitropolitul Hierotheos Vlachos (1)

Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului: (...) În Tradiția ortodoxă spunem că libertatea nu înseamnă putință de a alege, ci slobozirea minții de sub stăpânirea rațiunii, a patimilor și a lumii din afară. ("Vremea lucrării - Chipul lăuntric al Tradiției ortodoxe: teologie și viață", Editura Sophia, 2014, p.137)
 [Cartea poate fi comandată aici. ]

miercuri, 2 mai 2018

Emisiunea „Dialogurile dimineții” (TvR 1): Psihologie vs. Psihoterapia ortodoxă

Emisiunea difuzată duminica trecută, pe TvR 1, în care domnul Răzvan Bucuroiu, Nicoleta Vascan - psihoterapeut creștin-ortodox, și subsemnatul am abordat mai multe probleme, cum ar fi: psihologie vs. învățătura ascetică a Sfinților Părinți; boală sufletească vs. patimă; cabinetul psihologic vs. Sfânta Biserică.

marți, 24 aprilie 2018

Unde poate fi comandat volumul „Maturii străzii.15 biografii fără domiciliu”?

[Puteți comanda cartea la magazin.anacronic.ro ]

<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/iS8Pdi85D2I" frameborder="0" allow="autoplay; encrypted-media" allowfullscreen></iframe>

miercuri, 18 aprilie 2018

Din „Siluirea maeștrilor” de Roger Kimball (1)

Cartea poate fi comandată pe anacronic.ro.

„(...) Studiul artei, în ziua de azi, este din ce în ce mai mult despre dislocarea artei, subordonând-o „teoriei”, politicii, autobiografiei criticului, aproape oricărui lucru care permite cuiva să renunțe la sarcina de a experimenta arta pe cont propriu”. (Roger Kimball)

marți, 17 aprilie 2018

Patima mândriei și efectele ei negative

[Text preluat de la anacronic.ro]

Unii dintre Sfinții Părinți consideră că slava deșartă și mândria se identifică, alții le socotesc a fi diferite. În cea de-a doua variantă, fie mândria naște slava deșartă, fie invers.
Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, teologul Jean-Claude Larchet relevă deosebirea dintre slava deșartă și mândrie, în funcție de sursa intrinsecă sau extrinsecă a acestor patimi. Cel care suferă de slavă deșartă caută să primească permanent, din partea semenilor săi, confirmarea valorii propriei persoane. În schimb, mândrul se auconfirmă, continuu, pe sine: se prețuiește în mod deosebit, se admiră, se laudă în sinea lui. (Cf. Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2006, p. 209). Prețuindu-se excesiv pe sine, cel se suferă de patima mândriei îi disprețuiește pe ceilalți oameni, socotindu-i inferiori lui.
Larchet arată că Sfinții Părinți vorbesc de două tipuri de mândrie: sentimentul de superioritate, de mărire de sine în raport cu semenii și mândria care îl face pe om să se înalțe pe sine mai presus chiar de Dumnezeu și să se revolte împotriva Lui(mândria luciferică).
Ne simțim superiori semenilor atunci când ne atribuim anumite calități (frumusețe, inteligență, farmec personal, cultură, bogăție, poziție socială) pe care fie le avem în mod obiectiv, fie doar ni se pare că le posedăm.
Evagrie Ponticul: „Sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor”
Potrivit lui Evagrie Ponticul, patima mândriei se manifestă atât ca blasfemie împotriva lui Dumnezeu– sufletul celui care a căzut în mrejele ei tăgăduind purtarea de grijă a Ziditorului a toate – cât și ca dispreț, desconsiderare a semenilor săi. Evagrie, pune în lumină, și patimile pe care le naște, la rândul ei, în suflet mândria – furia, întristarea și, în ultimă instanță, nebunia: „Demonul trufiei (hyperephania) aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte pentru că nu știu toți despre el acest lucru. Lui îi urmează furia și întristarea și răul ultim, ieșirea din minți, nebunia și mulțime de demoni văzuți în văzduh”. (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.102)
În alt loc, Evagrie prezintă condiția deplorabilă a omului mândru și starea sa paradoxală, într-un anumit sens (senzația de putere pe care i-o dă „inflația eului” e compensată de frica animalică, irațională): „Nu da mândriei sufletul tău și nu vei vedea imaginații înfricoșătoare. Fiindcă sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor. Noaptea visează mulțime de fiare sălbatice care vin peste el, iar ziua e tulburat de gânduri de spaimă. Când doarme, se scoală necontenit, iar când priveghează se înspăimântă de umbra unei păsări. Până și foșnetul unei frunze îl înfricoșează pe cel mândru, iar zgomotul apei îi frânge sufletul. Căci acela care chiar și numai puțin timp s-a împotrivit lui Dumnezeu, tăgăduind ajutorul Lui, va fi mai apoi înfricoșat de nălucirile unor lucruri umile”. (idem, pp. 103-104)

Sfântul Ioan Scărarul: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie”
În descrierea pe care o face Sfântul Ioan Scărarul patimii mândriei regăsim cel puțin trei trăsături ale ei, suprinse de Evagrie. Mândria – scrie el- este „tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea diavolului, disprețuirea oamenilor, mamă a osândirii (clevetirii), odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înainte-mergătoare a nebuniei, pricinuitoare a căderilor, cauză a epilepsiei (duhovnicești), izvor al mâniei, poartă a fățărniciei, sprijinitoare a demonilor, păzitoare a păcatelor, născătoare a cruzimii, uitare a oricărei milostiviri, contabilă aspră, judecătoare nemiloasă, vrăjmașă a lui Dumnezeu, rădăcină a blasfemiei.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 272)
Sfântul Ioan Sinaitul ne așază înaintea ochilor minții atât manifestările, cât și gradele ei de evoluție: „Începutul mândriei este sfârșitul slavei deșarte; mijlocul este disprețuirea aproapelui, nerușinată lăudăroșenie cu ostenelile proprii, iubirea laudei, urârea mustrării; sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în forțele proprii, însușirea năravurilor drăcești” (idem, p. 272)
El ne învață că fiecare cădere a noastră este precedată de înălțarea de sine: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie” (ibid.) Subliniază, deopotrivă, faptul că cel care se mândrește, pierde roada nevoințelor sale ascetice: „Mândria este risipire (nimicire) a bogăției duhovnicești și a sudorilor”. (idem, p. 273)
Și continuă, aproape (auto-)ironic, descriind esența primului tip de mândrie: „Este un lucru rușinos să se mândrească cineva cu o podoabă ce nu-i aparține; este însă nebunia cea mai de pe urmă să-și atribuie sieși darurile care vin de la Dumnezeu. Laudă-te numai cu isprăvile săvârșite înainte de nașterea ta, căci pe cele de după naștere ți le-a dăruit Dumnezeu, precum, de altfel, și însăși nașterea ta”. (idem, p. 274)
Mărirea de sine ne primejduiește viața duhovnicească și pentru că alungă starea lăuntrică de pocăință, atât de necesară pentru dobândirea smereniei: „Înfumurarea lucrează în noi uitarea căderilor (păcatelor); amintirea acestora însă e pricinuitoare a smereniei”. (ibid.)
În viziunea Sfântului Ioan Scărarul, cel înfumurat suferă de înșelare, întrucât nu se cunoaște pe sine: „Nu știu cum se face, dar cei mai mulți dintre trufași nu se cunosc pe ei; închipuindu-și că sunt neîmpătimiți, de abia în momentul morții își văd sărăcia” (ibid.)
Atât de cumplită este patima mândriei încât „momahul trufaș n-are trebuință de demon spre a fi ispitit, căci el însuși s-a făcut demon și vrăjmaș”. (idem, p. 275) Sfântul Ioan arată și ținta spre care trebuie să aspire cel care și-a închinat întreaga existență lui Dumnezeu:  „Monahul este o prăpastie a smereniei, în care prăbușește și înăbușă tot duhul mândriei.” (ibid.)
Sfântul Ioan Sinaitul ne arată și roadele nefaste ale mândriei și ale slavei deșarte: „mânia, grăirea de rău, răutatea, ura, asprimea în cuvinte, hula, fățărnicia, pizma, zavistia, excesiva independență, neascultarea” (idem, p. 276)
Leacuri duhovnicești pentru vindecarea sufletului de patima mândriei
Cea mai puternică armă împotriva mândriei este virtutea opusă ei, smerenia. Sfântul Ioan Casian scrie: „Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura și medicul ei, știind că semeția este cauza și rădăcina bolilor, s-a îngrijit să vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel încât pe cei căzuți pentru trufie să-i ridice prin umilință”. (Așezămintele mânăstirești, XII, 8) Iar Sfântul Ioan Scărarul recomandă ca remedii împotriva mândriei „fericita smerenie” și osândirea de sine.
Umilința este sinonimă cu smerita cugetare și cu osândirea sau prihănirea de sine. Avva Pimen le spunea celor care îl cercetau pentru povățuire duhovnicească: „Omul are nevoie de smerită cugetare și de frica lui Dumnezeu întotdeauna, ca de suflarea ce iese din nările lui”. (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, idem, p. 205)
A te smeri pe tine însuți înseamnă să faci efortul lăuntric să îi vezi pe toți ceilalți superiori ție. Odată un frate l-a cercetat pe Avva Sisoe și i s-a destăinuit că a ajuns la măsura în care, orice ar face, își amintește continuu de prezența lui Dumnezeu. Dar Bătrânul îi spuse: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea”. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povățuiește la chipul smeritei cugetări”. (idem, p. 249)
În Pateric citim despre Avva Macarie Egipteanul că dacă îl cerceta cineva ca pe „un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el”. Dar dacă vreun frate începea să-l defaime, spunându-i, „Avvo, oare când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te băteau păzitorii?”, bătrânul îndumnezeit „vorbea cu el bucuros orice îl întreba”. (idem, p. 162).
Pe lângă cultivarea smereniei, lupta cu gândurile care stârnesc mândria reprezintă un alt mijloc de contracarare eficientă a ei. Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei ucenice, atrâgându-i atenția asupra importanței luptei pe care trebuie să o poarte fiecare creștin împotriva gândurilor care nasc mândria: „Îmi scrii că te înalți atunci când te laudă cineva și ceri să te îndrum cum să scapi de aceasta. Despre asta avem multă învățătură în cuvântul lui Dumnezeu: Că ce este întru oameni înălțat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16,15și că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pre sine se va înălța (Luca 18, 14). Ținând minte aceste cuvinte, doboară cugetele de laudă care îți apar. Și, îndată ce vei gândi despre tine însăți ceva înălțător, să știi că anume prin aceasta ai devenit mai prejos și mai rea decât alții, pe lângă alte neputințe și patimi pe care le ai”. Iar într-un alt loc spune Cuviosul Macarie: „Înălțarea, adică mândria, este atât de păgubitoare, încât din înălțimea virtuților prăbușește în hăul patimilor și viciilor”. (Filocalia de la Optina – Învățături de suflet folositoare ale cuvioșilor bătrâni de la Optina, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 95)
În cele din urmă, trebuie să conștientizăm faptul că doar Dumnezeu ne poate elibera sufletul din mrejele cu care caută să ne înrobească sufletul demonul care se ascunde dindărătul acestei patimi. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „De patima mândriei doar Domnul ne poate izbăvi: „Cel care a căzut în mâinile acestui tiran, are trebuință de Domnul, orice ajutor al oamenilor fiindu-i zadarnic” (Ioan Scărarul, ed. cit., p. 275) (Ciprian Voicilă)